Aseară s-a stins lumina pe stadionul Farul. Nici măcar nu s-a celebrat mult mediatizatul eveniment Earth Hour. Au stins-o sîrbii, mai ecologişti din fire decît noi. Îmi pare rău că am avut dreptate aici, dar de multe ori ne ghidăm după superstiţii şi nu încercăm să construim un management sănătos.

În fine, să nu mai bat tastele din nou despre acelaşi lucru. Cu cîteva ore mai devreme de a începe meciul, în timp ce zapam pe canalele televizorului miniatural al socrilor mei, am dat peste un meci de fotbal din liga a doua, transmis de către Sport.ro. Unul important, dacă judecăm după numele celor două echipe candidate la promovare, Chiajna şi Ceahlăul. Timp frumos, gazon destul de bun (parcă mai bun decît cel de la Constanţa), tribune cochete şi cam atît.  Fotbalul produs de către jucători, zero absolut. Am rezistat doar 15 minute fără să aţipesc. Recunosc, am fost prins şi în capcanele liniştii de sămbătă, plină de lumină călduroasă. N-am mai aflat ce scor a avut meciul, după 90 de minute. Şi nici nu m-a interesat. De ce m-ar interesa un meci jucat de 22 de sportivi blazaţi şi mulţumiţi de ceea ce sînt, care nu doresc să ofere mai mult pentru amărîţii veniţi să caşte gura din tribune.

sursa bacausport.ro

Pentru noapte bună. Piesă cîntată într-unul dintre cele mai tari concerte unplugged MTV.

Să pîrjolim holdele, să otrăvim fîntînile, Doamne ce bună ar fi o victorie, înger îngeraşul meu, Mutule dă gol te rog, nu păcăliţi fotbalul. Vin sîrbii tată şi am cam pus-o. Să fim disperaţi, să ne căcăm pe noi de frică. Căcatul e bun, aduce noroc. Cînd am băgat basculanta de nisip pe 23 August pentru meciul cu danezii nu ne-a prea mers, aşa că mai bine mînjim iarba de la Constanţa cu căcat. Poate ajută. Piţi, cheamă-l şi pe tata Puiu cu cele 17 iconiţe, să le mozolească toţi jucătorii înainte să-şi bată cele cinci duzini de cruci. După care şă-şi bage şi snopul de iarbă în sîn, doar să mai lase şi în pămînt. Propun ca fiecărui jucător să i se permită un maximum de 500 de grame de iarbă, pe care să o bage pe sub tricou pentru noroc. Doar să n-o fumeze, că ar semăna cu pipa păcii iar noi sîntem nişte războinici.

Eu promit să beau doar bere Ciucaş în ziua meciului. Că asta am băut în zilele în care naţionala a învins Columbia şi Anglia la Cupa Mondială din 98. La halbă. Şi mai promit să văd meciul tot din cîrciuma de ţară unde am urmărit ultimul meci în care România a învins Olanda, tot la Constanţa. Ce coincidenţe!!! Şi parcă tot Ciucaş am băut şi atunci.

A fost cartea care mi-a marcat adolescenţa. Cartea pe care am obţinut-o cu greu de la bibilioteca centrală, după nenumărate vizite. Cartea pe care am citit-o pe nerăsuflate, pe parcursul a două zile. Recunosc, am chiulit de la şcoală pentru asta. M-am scos cu o scutire medicală falsă, ca şi în alte rînduri. Cartea pe care nu am cumpărat-o mai tîrziu din librăria de cartier (acum a devenit sediu de bancă), pentru că îmi lipseau vreo 50.000 lei.

Am reuşit, astăzi, să pun mîna pe ea. Primul volum, deocamdată. Cel mai iubit dintre pămînteni, pur şi simplu.

Acum îl citesc.

Zgomot din boxele plasate strategic. Fum să-l cam tai cu cuţitu’. Zgomotul de pe la mese se împreunează cu decibelii playlist-ului. Dintr-o dată se lasă cu muzică românească: Vama Veche

Şi-am plecat la Vama Veche

Şi sînt apucat de streche

Urmează:

Welcome to the Hotel Cişmigiu…

*****

Toţi din bar cîntă la unison şi nu sînt prea în vîrstă.

După asta se difuzează texte din Zoso şi Pitici Gratis. Toată populaţia pub-ului este în extaz.

Yeah right!

Voiam  să încep altfel. Îmi construisem întreg postul în cap. Mda, e despre Roblogfest. N-am scris nimic pînă acum despre concurs, doar am asistat. Chiar am votat, cam la toate categoriile. Nici unul dintre aleşii mei n-au ajuns printre primii, cu excepţia lui Bad Pitzi la microblogging unde a ieşit cea mai sexy.

Mi-a rămas acru în gură cînd am văzut festivitatea de premiere prezentată de Cabral. Probabil au fost prea mulţi struguri acrii închipuiţi de cei ce huiduiau. Dă-l dracu’ de concurs de rahat, că ăsta a cîştigat cu lectocu’. Hai să bem ceva. Iniţial aş fi vrut să afirm că nu aşa se cîştigă un concurs. Dar este un concurs nene, iar ce a făcut Visurît se numeşte campanie de promovare. Simplu. Uitîndu-mă pe rezultatele finale pot afirma că lupta s-a dat între opţiunile Votează cu laptopu’ şi IA PULA (la divertisment, popularitate şi blog personal). Nu ştiu alţii ce părere au, dar mie mi se pare mult mai sănătoasă prima variantă. Surpriza plăcută a fost totuşi popularitatea campaniei SOS Infertilitatea, chiar dacă au apărut şi inevitabilele glume mîrlăneşti ale unor tîrtani care au confundat infertilitatea cu impotenţa.

A fost cam ca în politică. S-a înjurat, s-au împărţit felaţii, s-au arătat organe genitale (de data asta la propriu). Nu are

Trăim într-o ţară de proşti. Nu mai este nici un dubiu. Prostia este reperul nostru suprem. Este ceea ce ne mişcă, ce ne ghidează. Cuvîntul PROST ne stă pe buze mai de fiecare dată cînd purtăm discuţii mai încinse. Lasă-l bă, că e prost. Eşti prost! Proasto! Uite-o şi pe proasta aia cum conduce! Un prost mai mare decît tine n-am mai văzut! Dacă prostia ar durea, tu ai muri în chinuri! Dă-te dracu’ de prost!

Cînd nu ne prostim pe faţă, o facem printre rînduri. Băgăm o frază ironică despre IQ-ul minuscul al interlocutorului şi gata, ne-am scos. Oricum e prost. Deschid televizorul şi-l văd pe Dinu Vamă care-l face prost pe Borcea, Porumboiu pe Craciunescu, Turcu pe Steaua (şi echipele de fotbal sînt proaste, ca fotbalul românesc de fapt), Becali pe Lajos şi lista ar fi doar la început. Astea sînt doar primele rînduri ale unui volum întreg de prosteli ale televiziunii.

Despre Scrisoarea către liceeni am aflat întîmplător la sfîrşitul săptămînii trecute dintr-un blog în care Tudor Chirilă era muşcat de anumite părţi anatomice mai moi. Printre valurile de cuvinte jenante, mesajul lui Tudor a ajuns intact către mine.

Da, noi am pierdut! Am pierdut pentru că ne-am amăgit singuri. Am crezut că vom avea timp, mai ales după ce am aruncat la gunoi cravatele roşii prinse în inel peste cămăşile albastre. Şi nu ne-am amăgit doar descoperind Coca Cola sau bananele. Ne-au amăgit şi ei, ce ne-au şoptit la ureche că noi sîntem preţioşi, că noi sîntem viitorul şi că avem tot timpul din lume să ne pregătim. Şi ne-am tot pregătit pînă cînd ne-am trezit subit că ne-am transformat în EI, ca într-o piesă semnată Eugen Ionescu. Şi nu avem nici o scuză.

Îmi era teamă că nu va mai apărea. Şi totuşi a apărut. Şi chiar cu o copertă foarte tare. Tot auzisem bîrfe şi pseudoştiri că e pe ducă, că ar fi afectată de măria sa Criza. Însă astăzi mi-a zîmbit din rafturile chioşcului de ziare, cu coperta albă şi cu un Clint Eastwood încruntat şi simulînd o execuţie simbolică cu mîna sa dreaptă. Am cumpărat-o instantaneu.

O recomand pentru citire. Se numeşte Esquire.

N-am timp. Trist, dar cam aşa este. Mă trezesc dimineaţa chiaun de somn şi puţin buimac după paharele de vinars gustate cu o seară înainte. Doamna mea mă zgîlţîie preţ de vreo zece minute pentru readucerea la realitate. Mă trezesc într-un final. Îmi execut nevoile fiziologice şi mă găsesc în criză de timp. Nu mai apuc să mănînc, că mă şi văd îmbrăcat şi pe jumătate încălţat. Peste 5 minute am ieşit pe uşă, cu gîndul la decolteul Danielei Crudu. Nici nu îmi aşez dosul în maşină că şi urlă telefonul. Băăăăăăăi, nu poate întîrzia omul cîteva minute?! Mă uit la ceasul de pe bordul maşinii care indică strategic ora cu un ceas mai mult, mi-a fost lene să-l mai setez în noiembrie cînd s-a schimbat ora,  şi remarc că nu sînt în întîrziere. Surprinzător. Răspund, vorbesc, mulţumesc (aşa m-a învăţat mama), închid. Sună din nou, în timp ce conduc. Răspund, vorbesc, mulţumesc, închid. Ajung la birou, dau să cobor din maşină şi sună iar telefonul… Şi tot aşa pînă la prînz. De la ora 13, preţ de un ceas, telefonul amuţeşte. Şocat, verific starea mobilului la fiecare zece minute. Nu-i defect, frate! O fi lumea la masă, îmi zic. Îşi revine pe la două şi ceva. Şi o continuă aşa pînă spre seară. La fel şi miss Outlook. Mailuri pe bandă rulantă. Noroc cu cele cinci pauze de cafea, luate pînă la această oră. N-am scuze de fumător, aşa că o dau pe cofeină. Spre ora 5 trag o fugă pînă la benzinăria din colţ să alimentez. Cît timp apăs pe clapeta furtunului ce pompează benzina premium 95, mintea îmi fuge la situaţiile pe care le mai am de rezolvat pînă la sfîrşitul săptămînii. Auuuuuu, aşa multe sînt!!!???