Domnul Luci se îndreptă de spate, după ce stătuse înţepenit pe scaunul din faţa ferestrei minuscule. Prin canatul acesteia vedea părţi din persoanele care se legănau alene în aşteptarea rîndului. Luci văzuse pînă la ora 11 cîteva zeci de feţe, nebărbierite, fardate, întunecate. Cu ochii albaştri, verzi, căprui. Dar înainte de a le vedea feţele Luci era nevoit să le suporte mijloacele, pentru că ferestruica prin care avea contact cu indivizii aflaţi de cealaltă parte era poziţionată la vreo 80 de centimetri de podea. Tot timpul, cei ce formau coada din faţa ghişeului erau nevoiţi să se aplece pentru a putea să poarte conversaţia cu domnul Luci, cel care trona la biroul de eliberări paşapoarte. Poziţionarea ferestrei ghişeului era strategică. Astfel, amărâţii ce-şi aşteaptă rîndul să trebuiască să se aplece în poziţia ghiocelului pentru a putea să aibă contact vizual cu stăpînul paşapoartelor. Povestea acesteia era veche. Pe la mijlocul anilor ‘60 şeful miliţiei de la acea vreme, tov. Ariman*, dăduse ordin ca fereastra ghişeului să fie modificată, fiind coborîtă cu vreo 40 de centimetri şi redusă la maximum. I s-a adăugat şi un rînd de gratii pentru a impune respectul cuvenit şi a crea impresia că eliberarea paşaportului este ceva extrem de greu de obţinut. Şi de atunci aşa rămăsese.

Luci închise oblonul peste rama ferestruicii, pentru a-şi savura pauza de jumătate de oră. Rumoarea sălii de aşteptare se stinse şi ea, odată cu lăsarea oblonului. Domnul Bilé**, colegul de la eliberări permise de conducere, era deja în faţa filtrului de cafea savurîndu-şi binemeritata pauză.

Am prins şi eu ultima parte a conferinţei de presă susţinută de către miniştrii de externe ai României şi Italiei. Apoi am urmărit emisiunile tv în care s-a discutat despre această întîlnire. Apoi am citit despre reacţiile presei italiene, cît şi ale celei româneşti. Şi n-am înţeles pînă la urmă scopul acesteia. De ce s-a dus Diaconescu în faţa presei italiene? Mă rog, atitudinea lui a fost foarte bună. L-a bătut la fundu’ gol pe ăla al italienilor.

Cică să ne luăm puşcăriaşii acasă. Păi cine a zis că n-am vrea?

Cică să avem grijă cine părăseşte ţara. Nu cumva să mai ajungă la ei atît de mulţi infractori. Păi cam nasol, că acum e cam greu să ţii în ţară toate persoanele care au avut antecedente penale.

Ce am înţeles eu, însă, din toată punerea în scenă e că la italieni e de porc. Că poliţia e varză, cam ca la noi. Că presa tinde să exagere, cam la fel ca în România. Politicienii sînt la fel de incapabili în a gestiona o situaţie de genul acesta, cam ca ai noştri.

Am fost lepşuit de către Moretta, una dintre cele mai savuroase domnişoare din blogosferă, care m-a provocat să completez spaţiile goale. Ce a iesit? Vedeţi mai jos.

SÎNT: schimbător, atît în interior cît şi în privinţa ambalajului;

AŞ VREA: să nu mă tot sucesc atît; puţină moderaţie dom’ne;

PĂSTREZ: amintirile copilăriei, chiar mai bine decît pe cele de anul trecut;

MI-AŞ FI DORIT: să fi făcut mai multe pînă acum, să fi văzut mai multe, să fi trăit mai mult şi mai intens; da’ nu-i bai, că am tot timpul;

NU-MI PLACE: politica, chiar dacă o consum aproape în fiecare zi; şi nu-mi place pentru că e ceva ce n-aş putea practica şi sînt ofticat din cauza asta; mda, sînt un mincinos prost;

MĂ TEM: că o să capitulez în faţa plăcerilor gastronomice şi bahice, care probabil îmi vor scurta considerabil existenţa;

La Inmedio.

- Săru’mîna! Două pachete de Davidoff roşu.

Fata cotrobăie în galantarul cu tutun. Scoate un pachet. Al doilea îl extrage din cartuşul proaspăt desigilat. Tipul se uită la al doilea pachet, foarte intrigat. Îl studiază cu privirea de la distanţă, fără să îl ridice de pe tejghea.

- Da’ dati-mi altu’, că ăsta e cu monştri.

- Cum adică?

- Păi are poze d’alea cu monştri. Eu nu îl iau pe ăsta. Daţi-mi altul!

Fata bagă mîna în cutia proaspăt desigilată, scoate alt pachet roşu şi îl înlocuieşte pe cel ce lenevea pe tejghea.

Xenofobie = teamă de străin (gr. xenos-străin; fobos-teamă, spaimă)

Spuneam în subsolul postului anterior pe această temă, că voi reveni pentru completări pe tema xenofobiei societăţii româneşti în chestiunea ţigănească.

Pînă în clasa a cincea nici eu, nici colegii mei nu am avut un contact direct cu vreun ţigan. Îi vedeam prin curtea şcolii, strînşi ciorchine împreună. De obicei gruparea era dominată de unul mai mare, probabil elev în clasa a 8-a la 16 ani. Îi ocoleam, pentru că nu voiam probleme. Dar după primii patru ani de şcoală, ne-am luat la revedere de la învăţătoare, am schimbat sala şi am făcut cunoştintă cu profesorii ce aveau să ne îndrume pentru următorii patru ani.

Că se tot discută despre utilitatea serviciilor de pază şi protecţie ale diferitelor instituţii bancare sau nu. Mititelul de mai jos este un feroce paznic, singurul de altfel, al Poştei Centrale din Braşov.

Pe înserat, mă întorceam acasă după o zi lungă de lucru. În nări mă gîdila un iz de ninsoare, ce probabil îşi făcea bagajele prin nori pentru a veni neaşteptată peste noi, ca o soacră pisăloagă cu care te trezeşti zgîndărind prelung soneria uşii, într-o sîmbătă dimineaţă. V-am sunat înainte dar n-aţi răspuns. Şi cu părul ciufulit şi cu cafeaua proaspăt turnată în cană o inviţi înăuntru, că nu se cade să fi mîrlan. Şi pînă să ajung în faţa uşii pentru a mă scormoni în buzunare după chei, văd o figură nouă ieşind din apartamentul de vizavi. O prezenţă feminină, păr negru, lung, piele măslinie, vestimentaţie casnică. Bănuiam că tocmai executase o tocăniţă, în timp ce făcuse şi curat în bucătărie. În spatele ei, în pragul uşii, un puşti de vreo 6 ani cu trăsături asemănătoare. Nu-i mai văzusem pînă acum, probabil se mutaseră acolo de curînd. Zic bună seara şi mă opresc în faţa uşii mele şi în timp ce îmi caut cheile trag cu ochiul la noii mei vecini. Mda, cred că sînt ţigani şi trag o înjurătură interioară.

Nu sînt rasist sau xenofob. Tratez orice persoană în acelaşi fel. Mă feresc de proşti şi de persoanele violente. Dar iniţial le acord prezumţia de nevinovăţie. Nu selectez oamenii după culoarea pielii. Sau poate… Oare de ce i-am judecat pe noii mei vecini fără nici o bază?

*****

Poliţia! Toată lumea ţipă zilele astea că e de căcat, coruptă, plină de proşti, că se ocupă doar cu găinării. Apar filmuleţe cu caşchetari imbecili care reţin mînuitori de telefoane făcătoare de poze inocente, ce le pot provoca doar cîte o frecţie pe pielea roşie arsă de soare. Ce sancţiuni ar fi primit cei doi miliţieni, dacă poza respectivă ar fi apărut în presă fără să facă gît? Fix pix. Da dom’le, am parcat în staţia de autobuz că mi s-a părut mie că erau unii cu nişte chestii în mînă ce semănau cu puştile de la Ciorogîrla. Asta dacă i-ar fi întrebat vreun superior de sănătate.

Sau ar fi sunat cam aşa!

Purtator de cuvînt poliţie Dîmboviţa: Poliţia a deschis o anchetă în cazul maşinii parcate în staţia de autobuz. În urma cercetărilor, cei doi agenţi de poliţie au fost sancţionaţi cu 3 ore de lectură din Patapievici... bla, bla, bla… şi cu promisiunea că nu vor mai face în viaţa lor aşa ceva.

Prima mea dragoste a fost cinematograful. Adică sala aia mare cu scaune îmbrăcate în huse din material textil, de culoare incertă. Puştan fiind în epoca de final ceauşistă, televizorul nu era o opţiune de recreere. Cele trei ore de program zilnic fiind o glumă proastă. Desenele animate difuzate preţ de vreo 5-10 minute în weekend la fel. Tin minte că în ‘89, într-o amiază de duminică, am servit o repriză de vreo 5 minute cel mult. Rămăsesem atît de dezamăgit încît mama, privindu-mă, începuse să plîngă neputincioasă. Astfel, filmele ce rulau la cinematograful de cartier erau  porţiile mele de entertainment. Primele filme le-am văzut împreună cu tata, fiind prea mic pentru a fi lăsat singur. Ţin minte că sala era atît de plină, încît cei mai ghinionişti găseau loc doar pe treptele de acces. În cazul ăsta şi biletul era mai ieftin, fără loc. Ca în acceleratul de Constanţa. Cozile pentru biletele de intrare  se asemănau cu cele pentru alimente, doar că aici nu existau cartelele acelea nenorocite cu care trebuia să te prezinţi la Gostat. Zorro, Biciul Fermecat, Sora 13 sînt doar cîteva dintre filmele cu care mi-am tocit retina în copilărie. Şi le revedeam cam de 4-5 ori într-o săptămînă, de învăţasem replicile mai ceva ca poeziile din clasele primare.

Nuovo Cinema Paradiso (1990) – Giuseppe Tornatore

Trecem de plăcuţa informativă pe care scrie Crizbav şi dintr-o dată totul se schimbă. Limba de asfalt pe care ne aflam se termină subit, lăsînd loc unei paste incerte. În unele zone asfaltul ar vrea să iasă la suprafaţă, dar noroiul se încăpăţînează imediat şi îl trimite în neant. După încă 500 de metri, caravana noastră se afundă şi mai rău în noroi. E din ce în ce mai gros. Ne uităm unul la altul întrebîndu-ne din priviri de unde a apărut! Soarele de februarie fusese mai mult decît generos în ultimele zile, încălzind Ţara Bîrsei într-un mod neaşteptat, încît nu am putut rezista de a nu ieşi la un grătar de sfîrşit de săptămînă. Primul din acest an. Dar existenţa glodului abundent devenise pentru noi o enigmă. Mă felicit, totusi, că nu am cedat tentaţiei de a spala maşina înainte.

Clădirile comunei încep să flancheze maşinile, una cîte una. Cele mai răsărite sînt înconjurate de case dărăpănate, cu învelişul tăbăcit de vreme şi nepăsare. Cărămizile roşiatice rînjesc hîd de după tencuielile cocioabelor, majoritatea de un verde spălăcit, semn că la un moment dat aceasta fusese o culoare extrem de populară printre foştii locuitori. Cele renovate, în schimb, îşi asortează tîmplăria termopan albă a ferestrelor cu nuanţe îndrăzneţe de galben sau portocaliu.