Sirena ambulanţei urlă agasant. Masinile se grăbesc să îi facă pîrtie dubei zgomotoase. O domnişoară conducătoare, mai slabă de înger şi marcată corespunzător cu două lămîi, una pe parbriz, cealaltă pe luneta maşinii obeze însemnată cu patru cerculeţe jucăuşe pe grila radiatorului, boţeşte tabla unei amărîte Dacii 1310 de un albastru spălăcit, aflată în faţa sa. Pietonii se grăbesc să elibereze dungile trecerii, pentru a înlesni şerpuirea ambulanţei asurzitoare. După care, ridicînd din umeri intrigaţi, se întreabă retoric oare ce s-a mai întîmplat. În fundal, blonda cu lămîile, scoasă parcă din cutia cu păpuşi Barbie, se răţoieşte la bătrînelul din Dacia spălăcită şi plesnită de rugină. Sunetul sirenei se aude din ce in ce mai slab, fiind acoperit in cele din urmă în totalitate de vocea stridentă a ţoapei neîndemînatice.

*****

Anestezista, două asistente şi medicul chirurg stau şi asteaptă tăcuţi în faţa pacientului conectat la aparate, adus în urmă cu cîteva zeci de minute de ambulanţă. Bip, bip, bip. Chirurgul, căruia îi ies rebele cîteva şuviţe grizonate de sub boneta verzuie, se aşează într-un final pe scaunul ce îi făcea cu ochiul de cînd intrase în sala de operaţii. Bip, bip, bip. Anestezista îşi verifică micul ceas, ce îi strînge încheietura mîinii stîngi, la fiecare 30 de secunde. Pare plictisită şi ar vrea să se afle în altă parte, probabil şi din cauza sunetelor regulate ale aparatului aflat la doar cîtiva centimetri de urechea sa stîngă. Bip, bip, bip. Cele două asistente îşi şoptesc ceva la ureche. Cuvintele sînt indescifrabile. Bip, bip, bip.

- Marilena, du-te şi verifică dacă a venit ceva!

- Da, domn’ doctor, zice asistenta mai corpolentă.

Peste jumătate de minut, Marilena, se întoarce fără să aducă vreo veste care ar fi putut schimba imobilitatea instalată în încăpere. Doctorul murmură ceva doar pentru el, se ridică de pe scaun, îndreptîndu-se către uşa metalică.

- Amînăm operaţia pînă vine hîrtia. Duceţi pacientul într-un salon, spune peste umăr în timp ce iese din sala de operaţii.

*****

Epilog
Hîrtia, care dovedea existenţa asigurării medicale a bolnavului, a ajuns, într-un final. Prea tîrziu pentru a mai schimba ceva. Pacientul decedase cu cîteva minute mai devreme. Apendicită.

Scena de mai sus este una imaginată, dar se bazează pe un fapt real, petrecut ieri la Slatina. Un alt exemplu al triumfului sistemului sanitar românesc.

Care-i graba? Uşurel, uşurel! Asigurare aveţi? Cum adică? Dovada, dom’ne! Ce, crezi că eu operez pe ochi frumoşi? Hai, marş acolo, pe bancă, pînă vine faxu’! Te simţi rău? Da’ arăţi bine, pe bune! Hai, linişteşte-te că eşti pe mîini bune.

*****

Final.
Chirurgul îşi savurează ţigara din foi, privind pe fereastra deschisă a biroului său, aflat la etajul trei al spitalului. Priveşte imobil către clădirea şcolii generale, aflată în vecinătate. Din interiorul şcolii se aude, slab, la cîteva secunde, un ţipăt înăbuşit de copil. Închide fereastra, deranjat. Acum e linişte.

Promovează-ţi şi tu articolele folosind Blogoree Bligg!

Artistului şi lui Pyrro pentru promovarea şi recomandările făcute pe blogurile lor.
Mă bucur că textul meu a fost pe placul vostru.

Şi vă urez bloguială plăcută în continuare.

Nea Ilie era un om liniştit. Trăia într-o căsuţă moştenită de la părinţii săi, undeva într-o comună din centrul ţării. Terminase liceul la seral prin anii 60, se angajase la CFR şi duse o viaţă monotonă. Soţie, copii, nimic ieşit din comun. La 50 de ani ieşise la pensie, mutîndu-se înapoi la ţară împreună cu soţia. Tatăl său iubise la nebunie porumbeii, astfel că întreaga copilărie a lui nea Ilie fusese marcată de zgomotul aripilor. Ăl bătrîn fusese la rîndul său ceferist, conductor de tren, iar în deplasările prin ţară lua cu el cîte doi-trei porumbei pe care îi elibera. Întotdeauna aceştia se întorceau acasă împreună cu cîte un răvaş agăţat de picior.

“Sînt la Suceava. Mi-e dor de voi.”

Nea Ilie, după mai mult de 30 de ani trăiţi la bloc, între betoane, se luase din nou cu porumbeii. Redevenise columbofil, ca tată-său.

Şi anii începură să treacă liniştiţi peste începutul de bătrîneţe al personajului nostru. Îşi făcuse o crescătorie mare de porumbei, ce îi ţineau zilele ocupate. Dar atunci cînd toate îţi merg bine, ceva vine să-ţi distrugă castelul de nisip pe care ţi l-ai construit cu atîta trudă.

Undeva în primăvara timpurie a anului 2010, nea Ilie este vizitat, dis de dimineaţă, de doi bărbaţi îmbăcaţi, suspect, în acelaşi fel. Pantaloni de stofă neagră, cămaşă albastră, cravată neagră şi cîte o geacă de piele, la rîndul lor negre. Totul asezonat cu cîte o pereche de ochelari de soare ce le ascundeau privirile. Nea Ilie bănui că după lentilele, excesiv de fumurii, se ascundeau patru ochi de o culoare albastră desăvîrşită.

- Bună ziua! Sînteţi Ilie Gheorghe?

- Bună ziua, băieţi! Da, aşa mă cheamă. Cu ce vă pot fi de folos?

- Am auzit că creşteţi porumbei pe aici. Ce faceţi cu ei?

- E o plăcere de-a mea. Îmi plac porumbeii din copilărie. Să zicem că e o moştenire de familie. Da’ de ce vă interesează?
Nea Ilie era deja intrigat.
- Conform noii legi, creşterea porumbeilor este interzisă. Va trebui să renunţaţi la toate păsările din coteţe.

- De ce?

- Aşa zice guvernu’, tataie. Că porumbeii pot fi folosiţi pentru transmiterea dă mesaje împotriva statului. N-avem cum să urmărim toate păsărelele dă pă cer, aşa că s-a hotărît interzicerea crescătoriilor de porumbei. Cine se împotriveşte este considerat suspect dă terorism şi arestat.

Parcă îi căzuse o tiglă în cap şi nici gînd să se fi aflat deasupra streaşinei. Dar chiar aşa se simţea, că ceva, un obiect dur, i-ar fi despicat moalele capului. Noroc cu grilajul porţii, pe care începu să-l strîngă din ce în ce mai tare între degete. Altfel, simţea că cele două picioare nu l-ar mai fi ţinut în poziţie verticală. Îngăimă cîteva cuvinte, abia rostite.

- Da’ eu n-am treabă cu teroriştii. Eu doar cresc porumbei şi…atît.

- Legea-i lege. Nu stăm la tocmeală. Dacă zice şi Uniunea Europeanăăăăă! Ce, crezi că ăia-s proşti? Gata, că ne apucăm de treabă. Uite şi mandatu’ ca să nu te trezeşti să comentezi după, şi îi fluturase lui nea Ilie o foaie prin faţa ochilor. Hai băieţi, să ne apucăm de treabă, strigă securistul, ce purtase toată conversaţia, către o dubă parcată la zece metri de poartă, că mai avem de rezolvat şi altele pă ziua dă azi. Din ea coborîră cinci matahale cu cagulă………….

La amiază, nea Ilie contempla locul unde fuseseră pînă în urmă cu cîteva ore coteţele porumbeilor. Un maldăr de lemne, pene şi găinaţ. Atît mai rămăsese. Aproape toţi porumbeii fuseseră luaţi. Securiştii veniseră chiar la prima oră a dimineţii, înainte ca nea Ilie să le poată deschide păsărilor. Pe semne că ştiau deja cum merge treaba. Şi matahalele alea cinci chiar ştiau ce fac! În doar 20 de minute au umflat toate înaripatele în trei saci de plastic albastru. Probabil fuseseră la un training de arestare a porumbeilor voiajori. Dar nea Ilie nu se gîndea la ce cursuri de manevrare a porumbeilor urmaseră mascaţii, acestea fiind doar aberaţiile autorului.

El era distrus. Îşi vedea anii de muncă şi plăcere zăcînd în noroi. “O să mai venim pe aici să vedem dacă respecţi legea”, strigase la plecare securistul vorbăreţ. Toată viaţa se conformase regulilor societăţii în care trăise. Nu călcase niciodată strîmb. Fusese membru de partid pînă la revoluţie, pentru că aşa se cerea. S-a bucurat în decembrie 89 în faţa televizorului, cînd Ceauşescu a fugit, dar n-a ieşit pe stradă. Avea copii de crescut. Apoi au venit vremurile de democraţie, grele dar libere. Niciodată nu s-a plîns. Ieşit la pensie, a crezut că anii pe care îi mai avea de trăit vor fi liniştiti, petrecuţi împreună cu femeia lui, vizitele copiilor la sfîrşit de săptămînă şi porumbeii. Şi acum a venit asta. Auzi, TERORIŞTI!? Cine a mai pomenit??? De unde le venise ideea? Auzise el de legea aia dată de guvern că poliţia are voie să ştie cui îi dai telefon sau sms, care apoi a fost modificată ca aceeaşi poliţie sau SRI să afle cînd vrea şi ce vorbeşti sau scrii. Dar pe el nu l-a interesat. De ce să-i asculte lui telefonul cineva? Dar să se ajungă pînă aici?! Pe faţa sa se vedea suferinţa, noroc că femeia lui nu era acasă. Plecase de două zile în oraş, la copii. Mai bine că n-a văzut…asta. Se simţea furat, frustrat. Ar fi vrut să strige, să urle. Dar se răzgîndi într-o secundă. Ce ar fi zis vecinii, care şi aşa auziseră cîte ceva? Îşi înghiţi indignarea şi strînse maldărul acela de gunoi lasat în urmă de cele cinci matahale fără chip. Pînă seara erau şterse toate urmele violului oficial.

***

Nea Ilie stă în bucătărie, la masă, cu un pahar de vin roşu de-al casei în faţă. Se gîndeşte la toată ziua ce a trecut. Derulează întregul film de la cap la coadă cu privirea boantă, pierdută undeva pe ecranul plat al televizorului. Termină vinul din pahar pe care îl reumple. Şi-l dă peste cap. Pînă la urmă sînt doar nişte păsări, îşi zice ridicîndu-se, şovăielnic şi clătinat, pentru a se îndrepta către patul conjugal rece şi gol.

“Chiar e vorba doar despre păsări aici?”, se aude gîndind. Dar îşi alungă imediat acest gînd, ce încerca să răzbată în mintea sa obosită.

“Sănătoşi să fim şi ne descurcăm noi cumva”, îşi mai zise ca de descîntec. Se întinse pe pat şi aţipi după cîteva minute.

Şi pe Bligg!
Promovează-ţi şi tu articolele folosind Blogoree.ro Bligg!

Tocmai am terminat un festin. Unul cinematografic. Am văzut Frost/Nixon. Superb. Nu mă aşteptam, mai ales cînd acesta a fost lansat. “Ei, fîs! Un alt film despre politicieni”, mi-am zis, într-o oarecare măsură influenţat de aleşii noştri.

“I’m saying that when the President does it, that means it is not illegal”

E fraza în jurul căreia se învîrte întregul film. Nu-i aşa că vă sună foarte cunoscut? A ce miroase? A foame de putere? Dacă ziceţi voi! Eu nu vă contrazic.

În orice caz, filmul trebuie văzut. Comparat cu interviul original, cel din film este mult mai spumos. Frost din film este mult mai nelinistit şi expresiv decît cel real, care are un calm cu adevărat englezesc în momentele cheie, iar Nixon-ul lui Frank Langella este excepţional. Îl bate de departe pe Anthony Hopkins în interpretare.

Am avut impresia că cele două personaje principale ale filmului sînt aşezate într-un balansoar, fiecare încercînd să-l prindă pe celălalt în aer, fără replică. Jurnalist/politician, cuplul atît de familiar nouă. Fiecare avînd ceva de demonstrat. Primul dorind să scape de eticheta “showman şi doar atît” pusă de către colegii de breaslă, iar celălalt căutîndu-şi reabilitarea în faţa celor ce l-au ales. Remiza este exculsă din start.

Vă recomand vizionarea acestui meci între doi boxeri de categorii diferite.

Cine spune că filmele cu Rocky sînt doar poveşti?!

Vizionare plăcută!

Şi pe Bligg!

Cum se numeşte cel ce persistă în greşeală???

Ajungi, la un moment dat, să îţi dai seama că trebuie să schimbi ceva. Bine, sentimentul ăsta îl ai însămînţat undeva în minte de ceva vreme, dar din diverse motive nu vrei să-l urmezi. Motive: lene, “las’ că merge şi aşa”, “o să încep de luni, luna viitoare…după revelion”. Şi duci sămînţa mai departe fără să faci nimic cu ea. O laşi aruncată într-un colţ prăfuit de comoditate!
Dar sorocul vine, în cele din urmă. După cum spuneam pe aici, mie mi-a venit sorocul acum vreo 2 ani. După ani în care m-am luat la trîntă cu ciorbiţele, cartofii prăjiţi, litrii de bere şi pachetele de ţigări, corpul meu s-a oprit la un moment dat şi m-a întrebat: “Bă boule, unde dracu’ vrei să ajungem?”. Şi nu am ştiut ce să-i răspund. Ce puteam să-i zic? Că nu-mi ajung cele 115 kilograme pe care le cîştigasem cu multă trudă şi vreau să împlinesc 130? Nu cred că l-aş fi păcălit. Nu mai puteam să-l duc de nas.

Astfel, în primele zile ale anului 2007 (exact, am început după revelion) mi-am pus la punct planul meu de slăbire. În 6 luni să mă descotorosesc de 35 de kilograme. Înarmat cu o grămadă de informaţii despre nutriţie şi sport m-am apucat de treabă. Voiam să fac ceva de calitate şi mi-am propus ca în aventura ce urma s-o încep să îmi ascult corpul.

Prima săptămînă a fost groaznică. Muream de foame, pur şi simplu. Obişnuit cu mesele bogate şi la ore anormale (mai ales seara, cînd ajungeam acasă), noul meniu era chinuitor. Acesta era alcătuit din conserve de peşte (ton în suc propriu), legume congelate fierte, omletă făcută cu puţin ulei de măsline, fructe, carne de pui sau vită la plită, iaurt degresat şi multă apă. Fără pîine, fără ulei, alcool (în special bere), sucuri (ne sau carbonatate) şi fără ţigări (cu ocazia asta am renunţat definitiv). Mi-am luat şi un flacon de spirulină, ştiam că ajută. Trecute primele 7 zile, am constatat o scădere în greutate de vreo 2 kilograme. Încurajator. Deci, să continuăm.

Al doilea pas pe care l-am făcut a fost un abonament la o sală de fitness. Prima săptămînă trecută, obişnuit deja cu noul regim alimentar, urma să îi dau corpului puţină mişcare. După cîteva şedinţe, bicicleta staţionară era prietena mea. Începeam antrenamentele cu 20 de minute de pedalat, continuam apoi cu ridicatul greutăţilor (nu prea mari), pentru a încheia tot cu o repriză de 20 de minute pe bicicletă. Făceam acest lucru de trei ori pe săptămînă. Pe lîngă asta am reînceput să joc fotbal, împreună cu nişte amici. De două ori pe săptămînă.

După 4 săptămîni aveam 10 kilograme mai puţin. Era doar începutul.

Detaliile vor urma în curînd.

Arhi, îţi ţin pumnii!

Cum spuneam aici, m-am cam obişnuit să-mi plimb dosu’ cam peste tot cu maşina proprietate pseudo-personală. Şi e bine! La orice oră te sui la volan şi…valea, unde vrea tărtăcuţa ta.
Dar pentru orice lucru bun există şi dezavantaje. Ieri am ajuns cu maşina la doftor, că de ceva vreme era în suferinţă. După o perioadă de negare a ceea ce era evident, adică reparaţii destul de costisitoare, mi-am luat avînt şi am plecat la service. După două ore a venit şi verdictul: 2.500 lei costă reţeţa, toate cele patru injectoare-s bulite. Uauuuuuuu.

Există şi un vinovat! Deh, ca tot românu’ arăt şi eu cu degetul către altcineva. Dar acum e pe bune. De vină-s comercianţii de carburanţi din România. De ce? Pentru că motorina şi benzina ce ne-o vîră pe gît au o calitate execrabilă. Pe mine m-a curăţat un plin făcut la OMV. Efix? Alpin Diesel? Fâs.

Şi întreb. Cine controlează calitatea carburanţilor ce ni se bagă pe gît? A auzit cineva de vreo amendă dată din cauza calităţii de rahat a motorinei vîndută de OMV, de exemplu? Eu n-am auzit.

Pînă atunci, o să plătesc!

Cît de bou poţi fi să dai o ordonanţă fără a gîndi? Cît de cretin poţi fi să vorbeşti fără să gîndeşti înainte problema? Ne-a arătat Boc cam cît.
Băi fraţilor, înţeleg că nu vă duce capu’ nici pînă la budă, dar angajaţi-vă nişte consilieri, ceva, să vă deseneze cam cum stă treaba. Mai ales lu’ ăla micu.

Să fie de vină căzătura de acum cîţiva ani?