S-a născut uşor. Nu i-a trebuit decît vreo cîteva secunde pînă să facă ochi, cu care a privit lucrurile din jur. Prima dată i-au căzut ochii peste biblioteca înţesată de cărţi. Cărţi verzi, cărţi roşiatice, cărţi albastre. Un curcubeu de culori. Nici una nu lipsea din colecţie. Dar ochii ei n-au stăruit prea mult pe rafturile camerei. A plutit imediat în bucătărie, unde a adulmecat mirosurile bucatelor care erau în chinurile facerii. O mireasmă de supă, una de friptură, iar cozonacii îşi rîdeau formele în cuptorul fierbinte. După ce s-a săturat cu aromele sărbătorii şi-a făcut drum către hol. Întuneric şi puţin răcoare. După toropeala bucătăriei, răceala intrîndului i-a dat o vioiciune nesperată. O cuprinse un dor de ducă. Nu mică i-a fost bucuria cînd uşa apartamentului s-a deschis. Între oasele intrării şi-a făcut apariţia stăpînul casei, tocmai întors din piaţă cu tîrguielile de ultimă oră în plase. L-a studiat preţ de cîteva momente, după care a şters-o printre uşa deschisă şi corpul amfitrionului. Pe nesimţite.

Strada era aproape goală. O goliciune obişnuită pentru o zi de duminică. Dar duminica aceasta era doar o joi. Dar o joie specială. O joie mîndră de onoarea de a purta straiele de sărbătoare. Şi a pornit-o pe străzi, ignorată de chipurile întîlnite printre clădirile cartierului. A luat-o agale pe bulevardul Saturn, călcînd asfaltul aproape uscat. Din loc în loc mai trebui să ocolească unele bălţi pe jumătate întărite de cele două grade ridicate peste linia orizontală. Dar erau minuscule şi nu prezentau vreo primejdie. S-a oprit puţin la intersecţia lui Saturn cu străzile Zizinului şi Hărmanului. Nu ştia încotro s-o pornească. O secundă, două, trei. Şi-a îndreptat paşii către centrul oraşului pe strada Zizinului, privind cu mirare blocurile construite în ultima parte a secolului trecut. Nişte namile informe. Neimpresionată de imaginile întîlnite a renunţat la a mai păşi, ridicîndu-se uşor deasupra clădirilor. A plutit aşa vreo doi kilometri, lăsînd în urmă peisajul anost al cartierului roşu. A ajuns deasupra clădirilor cochete ale oraşului vechi. Aici oamenii erau mai mulţi. Parcă erau atraşi de aerul boem al acestui miez de lume. Şi feţe lor erau mai vesele. A coborît printre hainele zîmbăreţe. A păşit agale pe lîngă clădirea Poştei, apoi aşteptînd la semaforul din dreptul clădirii Modarom, împreună cu două fetişcane. Le-a adulmecat parfumurile virginale păşind alături de ele pînă în dreptul clădirii Universităţii. Acolo puştoaicele au virat la stînga, lăsînd-o pe ea singură în faţa unei străzi Republicii îmbrăcată de sărbătoare. Fascinată de luminile care i se aşterneau înainte, a pornit hotărîtă în direcţia Pieţii Sfatului. Şi-a împreunat mîinile cu un tînăr care aştepta înfrigurat în faţa bătrînului hotelul Coroana. Era nerăbdător şi ameţit de aburii dragostei. L-a sorbit pînă aproape de beţie. Apoi, ameţită, şi-a continuat drumul printre casele vechi. Unele fardate, altele cu chipuri ridate, dar toate avînd aerul acela nobil. Toate nişte doamne respectabile.

La intersecţia cu strada Michael Weiss s-a oprit. Acolo cînta la chitară un trubadur singuratic. Lily was here. Frumos nume Lily, şi-a zis. De acum înainte numele meu va fi Lily, iar iubitul meu îmi va şuiera la ureche melodia asta şi eu o să mă înfior de plăcere. Exact ca acum.

Şi mai ameţită a pornit mai departe către Piaţa Sfatului. A privit oamenii voioşi şi care îşi uitaseră grijile sub chiuvete, în coşurile de gunoi. Acolo unde le este locul în momentele liniştite. Le-ar uita acolo pentru totdeauna, dar ceva nu le dă pace. După cîteva zile revin sub chiuvetă, le recuperează, atîrnîndu-le înapoi deasupra capului. Sînt ca rîia. Acum oamenii n-aveau rîie. Erau sănătoşi şi îmbujoraţi. Iar Lily era fericită de atmosfera în care înota.

Piaţa Sfatului o aştepta. Bradul verde din mijloc o aştepta. Erau toate ale ei. Bradul îi strigă de cum o vede: Hei, frumoaso! Hai că te aşteptam. Vino sus, în cîrca mea! Lily este fericită. Lacrimile de pe obraji o dau de gol. Dar nici nu doreşte să se ascundă. Sînt fericităăăăăă!

Cinci! Patru! Trei! Doi! Unu!

Lily, urarea sinceră născută din răsuflarea caldă a unei copile în Ajunul anului nou, cocoţată în vîrful bradului scînteietor, le strigă tuturor fericiţilor din Piaţa Sfatului:

LA MULŢI ANI!!!!!

*****

Începe un nou an. Lily a fost aici pentru o zi.

Este timpul pentru tihnă. Pentru zile senine. S-ar putea să fie senine la propriu, iar termometrele să huzurească pe plus. Dar nu-i nimic. Sînt oameni care n-au văzut niciodată zăpadă de Crăciun, iar asta nu i-a împiedicat să se bucure de sărbători. Am avut zăpadă deja, poate chiar prea multă.

Zilele acestea chiar ar trebui să fie liniştite, pentru toţi. Chiar dacă spiritul acesta al Crăciunului are un aer consumerist, fabricat de băieţii deştepţi de peste ocean, nu mă deranjează poleiala aceasta strălucitoare. Şi le doresc tuturor să aibă parte de un brad vesel şi luminat, de rîsete şi voioşie, de iubire şi împăcare, de vorbe blînde şi pline de tîlc.

Aş dori ca apele umflate să nu mai ameninţe casele oamenilor şi să nu mai aud de coduri galbene, portocalii sau roşii. Sau, dacă dorinţele acestea nu se pot îndeplini, măcar să mai aştepte cîteva zile. Vreo zece.

Pentru mine… mai nimic. Mi-e bine aşa cum sînt. Nu că nu mi-aş dori mai multe, dar iau ce mi se oferă. Poate aş merita mai multe, dar mă bucur de ceea ce am.

Aşa că eu vă urez:

Sărbători Fericite!

Ţine-i pe români legaţi prizonieri cu ore şi ore de plictiseală, cu luni şi ani de adulare şi ruşine, şi din cînd în cînd, în acel şuvoi gri de efort istovitor şi plictiseală imbecilizantă, îngăduie-le cîte-o mică trufanda – o scurtă vacanţă, un amor trupesc, grăbit şi speriat, un kil de carne de Crăciun, ori un film străin, dar văzut tot la Cinema “I.C. Frimu” ori la altă păducherniţă de pe 6 Martie, ori o primă la salariu. Şi viaţa românilor va rămîne teribilă, şi trăibilă. Românul, legat la carul sorţii, continuă să tragă carul. Şi plictiseala, lipsa, degradarea, munca istovitoare, viaţa pe treapta cea mai de jos a importanţei erau împrospătate cînd şi cînd de un pic, un strop, un niţeluş de uman, de plin, de normal! Dar nu se zice că i-a întrebat odată Dumnezeu pe români: – Vă stingeţi de sete, seminţie românească? Am să vă dau o gură de apă, dar numai una, doar atît cît să vă umeziţi buzele şi să nu mai înghiţiţi în sec vreo cîteva secunde, ia să vedeţi ce fericiţi veţi fi! (Supleantul, Petru Popescu, Curtea Veche Publishing, 2009)

Fragmentul de mai sus descrie lumea tinereţii lui Petru Popescu. Anii 70, care începeau să sugrume deschiderea ceauşistă din primii ani de conducere. Aproape că se lipeşte perfect peste acest sfîrşit de deceniu prim. Dă-i românului o plasă, o măslină, o pătură grosuţă şi dă-i impresia că este important şi opinia lui contează. Dar doar pentru cîteva secunde, atît cît să se usuce tuşul pe hîrtia proastă. Apoi se pot întoarce în hrubele lor insalubre şi urît mirositoare. Să se împreuneze şi să geamă în surdină cînd îşi citesc facturile şi somaţiile de plată. Sîntem nişte suboameni, noi luaţi ca un întreg. Needucaţi, naivi, uşor de influenţat. Primim atenţie doar la intervale regulate, cînd cutiile noastre poştale gem de atîta greutate şi abia aşteaptă să verse fiţuici colorate cu chipuri hîde care mimează rînjete ce se doresc sincere. Apoi sîntem trimişi înspre pîntecele zămislitoare pînă la noi alegeri. Pizda mamelor voastre. Da, să trăiţi bine!

Supleantul este o carte subiectivă. O mărturie romanţată unui om care s-a aflat la un moment dat în preajma fameliei conducătoare. Este cel care a atras privirile fiicei puterii la începutul anilor 70. Am descoperit o Zoia Ceauşescu aproape sentimentală şi cu o evidentă dificultate de a înţelege problemele suboamenilor. Dar n-avea cum să fie altfel. Fata bogată este cu adevărat sensibilă şi înţelegătoare doar în filmele hollywoodiene de duzină. Fiica faraonului nu este obişnuită cu greul şi nici nu doreşte. Cu toate acestea, farmecul personajului ei este evident. Ea ştie că totul este în mîinile lor. El şi Ea, cum cu tîlc sînt numiţi soţii Ceauşescu, sînt înconjuraţi de o şleahtă de lingăi dornici să le facă pe plac. Atunci cînd tovarăşul prim întreabă ce-i cu atîţia jurnalişti americani într-un hotel din Venezuela, unul din camarilă îi răspunde că au venit pentru a scrie despre el. De fapt oamenii presei veniseră pentru a relata despre iminenta lovitură de stat din Chile. Chiar dacă nu este o carte despre soţii Ceauşescu, prezenţa lor este omniprezentă. Fiecare respiraţie a autorului depinde de bunăvoinţa cuplului. Se simte treaba asta din fiecare cuvînt al său. Şi personajul Petru joacă dur, curajos, conştient că nu are decît o şansă: să-şi îndepte timona către valul cel mai înalt, precum oamenii de mare hîrşîiţi în zeci de lupte cu apa. Dar dezbrăcată de toate învelişurile politice şi sociale, povestea este una de dragoste. O dragoste fragilă. Zoia şi Petru dansează pe parcursul celor două sute şi ceva de pagini. Îşi dau tîrcoale, îşi fură sărutări şi priviri tandre. Dar totul este fragil, precum o casă de gheaţă care se evaporă împreună cu venirea primăverii, dinspre cartierul Primăverii.

Cartea este incitantă. M-a prins de la primele pagini, unde Led Zeppelin concertează în Berlinul de Vest, priviţi de zeci de ochi din  clădirile frontieră ale Berlinului de Est de tineri dornici de libertate. Concertul se termină cu un duş rece, oferit cu generozitate de poliţia populară est-germană. E bună de citit într-o seară friguroasă de iarnă, la gura caloriferului cald şi prietenos.

*****

La final o să vorbesc puţin şi despre un documentar pe care l-am găsit ieri seară, întîmplător, pe TVR. Videograme într-o revoluţie, realizat de Andrei Ujică şi Harun Farocki în 1992. Un colaj de videograme realizate în decembrie 89, puse cap la cap. M-am surprins reprivind imaginile de atunci cu alţi ochi. Mai reci, mai cinici şi fără entuziasmul din trecut. La final, după execuţia de la Tîrgovişte, ultima videogramă l-a expus pe un nene cu o căciulă specifică acelor ani care-şi plînge morţii acelor zile şi blestemînd numele Ceauşeştilor. Care au tras seva poporului doar pentru ei şi şi-au împărţit foloasele doar cu clica din jurul lor, cu Bobu şi cu ceilalţi. Iar fiică-sa are în cont 90.000 de dolari (am parafrazat). Cît de bine seamănă ceea ce zicea acel nene nefericit cu ceea ce avem acum acolo sus! Clica şi-a schimbat componenţa, profilurile au rămas aceleaşi. De fapt, între Emil Boc şi Emil Bobu există doar o diferenţă de două litere. Restul…

Tata le-a adus acasă undeva pe la mijlocul lui decembrie. Primul trimestru din clasa a treia era aproape de final. Şcoala s-a terminat cam cu o săptămînă mai devreme decît în mod normal. Nu mai ţin minte din ce cauză, dar bucuria a fost maximă. Le-a adus acasă vineri. Doar el ştie de unde le-a pescuit. Ne-a zis doar din piaţă. Fără alte explicaţii suplimentare. Eu şi frate-miu ne-am uitat la ele cu ochi lucitori. Nu mai admirasem formele acelea de aproape un an şi ceva. Maică-mea mai adusese cîteva atunci cînd se întorsese din Germania, unde o vizitase pe naşă-mea, plecată pe la începutul anilor 80 cu toată familia. Faptul că se căsătorise cu un sas, o ajutase să emigreze legal în ţinutul dulce al Bavariei. Mama le adusese împreună cu Coca-Cola şi tricouri Puma. Le-am savurat împreună cu un pahar de coke, îmbrăcaţi cu tricourile cu felină.

Era vineri 15, iar bananele erau verzi. Tata le-a cocoţat pe dulapul de cireş din camera unde dormeam împreună cu frate-miu.

- Nu-s bune de mîncat acuma! Mai trebuie să treacă vreo cîteva zile. O să se coacă ele de la căldură.

A doua zi plecam la ţară. N-aveam nici o speranţă că o să se îngălbenească peste o noapte. Răceala din calorifere nu ajuta. Noroc cu căldura de afară. Din cauza temperaturii, plopii din faţa geamurilor mai aveau puţin şi fătau pere. Poate şi răchita micşunele. Minunea asta se mai întîmplase în urmă cu cîteva luni, născînd o legendă urbană prin cartierul muncitoresc. Dar nu-mi puneam speranţe în căldura nefirească de decembrie. Aceasta nu avea cum să-mi îngălbenească bananele pentru mîncat. Nu-mi rămînea decît să mă holbez la ele din vîrful comodei în care îmi visam fantasmele.

Dacia galbenă a lui unchi-miu m-a dus la ţară a doua zi. Mi s-a făcut rău, ca de obicei, după pantele Predealului. Am dat la raţe pe la Buşteni. Trebuia tăiat porcul, iar numărul fără soţ al Daciei era perfect pentru o călătorie pe drumurile naţionale ale patriei în acel sfîrşit de săptămînă.

Am văzut zbuciumul dobitocului, legat de picioarele din spate. L-au pus la pămînt cu greu, după ce a sîngerat prin jumătate din curte. Rămăsesem în casă, îngrozit de guiţaturile disperate ale porcului. A reuşit să se sfîrşeasă tocmai în faţa ferestrei mele. Cîteva ore mai tîrziu mîncam şoricii secţionaţi de unchiu`, un maestru al tăierii porcului. Luni dimineaţă a plecat, lăsîndu-mă cu bunicii. Era prima vacanţă de iarnă petrecută ţărăneşte.

Am ascultat Europa Liberă în seara de luni, împreună cu tataie. Atunci am aflat că la Timişoara fusese tărăboi. Încă şi acum îmi mai ţiuie în ureche paraziţii radioului. Apoi am asistat şi la discursul tătucului, transmis la radio şi la televiziune. Huliganii! Tataia îmi spunea că treaba e groasă. Ascultător fidel al Europei Libere, era la curent cu toate mişcările din spatele Cortinei de Fier. Peste tot fuseseră schimbări. Doar România rămăsese încremenită.

Jucam Piticot în camera Tatianei, atunci cînd maică-sa a năvălit în cameră şi a dat drumul la radio. Ceauşescu a fugit! Cu avionul sau ceva de genu`, fugăriţi de oamenii furioşi din Bucureşti! Nu ştia nici ea prea bine. Îmi închipuiam cum cuplul prezindenţial abia a apucat să prindă avionul în mişcare, alergaţi de unii furioşi. Tatiana nu avea televizor, aşa că am ascultat la radio. Dictatorul a fugit. Zicea ceva şi despre nevastă-sa. Lucru normal, doar erau tot timpul împreună. Nu puteau fi separaţi. Academican doctor inginer, unul dintre răspunsurile pe care l-am dat în anul acela, în timpul unei inspecţii la care fusese supusă învăţătoarea noastră. Prim Secretar General al Partidului Comunist Român fusese altul, după ce îmi fluturasem cele două degete de la mîna dreaptă, din banca a cincea de pe mijloc. Bravo, Daniel! Îmi învăţasem bine lecţia.

Am ieşit la stradă, unde se strînseseră mulţi dintre oamenii ce locuiau în cătun. Stăteam în faţa porţii bunicului meu. Toţi vorbeau despre minunea fugii. Era cald, iar între pietrele de rîu, bătute în faţa porţii, zîmbea iarba neobişnuit de verde. Parcă era primăvară. Apoi s-a dat de ştire că televiziunea transmitea liber. Era trecut de prînz şi toţi s-au retras în case. Cei care n-aveau televizor au tras în vecini. Venusul bunicilor era privit de vreo zece perechi de ochi. Camera era plină de curioşi. Roman, Dinescu, Voiculescu… Iliescu, în sfîrşit. Dacă a apărut el, atunci e de bine! Am învins! Am învins!

Apoi au urmat morţii. Mureau la televizor. Teroriştii erau pe buzele tuturor. Ceauşescu era de vină. El instiga teroriştii să omoare.

Bună dimineaţa la Moş Ajun! Ne daţi ori nu ne daţi! M-am trezit greu în dimineaţa aceea de duminică. Am bătut toate uliţele încă de la ora şase dimineaţa, împreună cu Bobi, Cristi şi George. La ora nouă toţi aveam funiile pline de covrigi. Oamenii fuseseră darnici ca niciodată. Nici o casă nu rămăsese ferecată. Ole, ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e! În restul zilei am asistat la pregătirea bucatelor din casa bunicii. Toată casa era a ei. Piftie, salată de boeuf, cîrnaţi, cozonac sau supă de găină. Toate îşi aruncau miresmele prin încăperile casei.

Ceauşescu dacă face pe nebunul, nu mai prinde nici Crăciunul! L-a prins, totuşi, pentru cîteva ore. L-au executat rapid. Cîteva imagini cenzurate circulă pe ecran. Filmul complet aveam să-l urmăresc după cîteva zile. Vreo două zile mai tîrziu primim, înfipt în poartă, noua Scînteia. Se numeşte Adevărul. Îl citim amîndoi pe nerăsuflate.

Cu Pluguşorul n-avem succesul din Ajunul Crăciunului. Oamenii nu ne primesc cu uratul. Se tem de pocnetele biciului mînuit de Cristi. Dacă buşiturile lui atrag teroriştii? Nu luăm prea mulţi bani. Îi împărţim la patru. Restul serii îl petrecem la televizor. Programul este delicios şi nu mai seamănă cu cele din anii trecuţi. După ora 12 aud pentru prima dată piesa Don`t worry, be happy. Am rîs cînd am văzut videoclipul. Ce nebun nenea ăsta negru! Apoi am adormit.

După revelion a venit şi zăpada. Multă zăpadă, de parcă se răzbuna că a pierdut o lună degeaba. Pe 8 ianuarie a venit tata să mă ia acasă. A ajuns cu greu, din cauza drumurilor înzăpezite. Peste două zile am plecat către Braşov. Am trecut pe lîngă unitatea militară din Tîrgovişte unde i-au executat pe fericiţi. Tata mi-a arătat cîteva ciupituri în zidurile clădirii. Sînt urme de gloanţe. Apoi trenul a făcut o curbă spectaculoasă de aproape 180 de grade şi ne-am îndreptat spre Braşov.

Acasă, bananele nu mai erau pe dulapul de cireş. Se copseseră în cele douăzeci de zile. Mi-era ciudă că n-am apucat să gust o bucată. M-am mai îndulcit de la portocalele vesele de pe servantă. Erau gustoase, iar în casă era cald.

*****

În primăvara lui 90 aveam să privesc, la Televiziunea Română Liberă, cum Toto Cotugno cîştiga, în Iugoslavia la Zagreb, Eurovision 1990 cu piesa Insieme 1992.

Cîteva luni mai tîrziu Iugoslavia se dezintegra. Insieme! Fusese Tîrgu Mureş şi urma Piaţa Universităţii. Tot insieme. Anii 90 doar insieme nu aveau să fie.

Andrei tocmai iese din ochiul de apă. Cam rece doamna apă, pentru luna iulie! L-am numit ochiul vieţii, pentru beneficiile oferite. Ne scăldăm de cîteva ore, la umbra sălciilor din jur. Florică şi cu mine stăm pe păturica ponosită, primită de la bunicii săi. Alina e scufundată pînă la gît în bulboană. Mă holbez la ea de cîteva minute, aşteptînd să iasă. N-are sutien şi vreau să mă zgîiesc la sînii ei, prin tricoul ieftin de culoare roz. O găsesc fermecătoare, ca nici una de pînă acum. Dar nu vrea să iasă. E ca o gîscă ce se bălăceşte pînă la asfinţit. Îşi bagă şi părul sub apă, la fel ca actriţele din Baywach, Iese de sub apă precum Pamela Anderson. Doar părul ei este negru. Mai am puţin şi-mi mut falca de la loc. E superbă.

Se apropie seara. Doar Alina se mai bălăceşte în ochiul de apă. Deasupra păduricii s-au strîns cîţiva nori nesuferiţi, care ne ameninţă cu bătaia. Se aud tunete. Fulgerele se pierd undeva în depărtare. Frumoasa bălţii îşi face ieşirea, spre deliciul nostru. Tricoul roz i se lipeşte de pieptul sănătos de moldoveancă rumenă, iar noi ne rînjim ca nişte mînji nesatisfăcuţi. Mă simt  aproape fericit. Dacă m-aş înfige în ei pentru cîteva minute, chiar aş muri fericit.

Începe ploaia, plînsă de norii afurisiţi de deasupra sălciilor. Fugim spre casă. Avem vreo 3 kilometri de alergat. Sîntem fiii ploii.

* o idee la care lucrez momentan, pentru o poveste mai amplă.

Sînt la a treia cană de cafea. Neagră, aşa cum îmi place mie. Ea o preferă spălăcită. Întotdeauna îi zic că, de fapt, bea lapte cu puţină cafea. Şi rîdem. E duminică şi mă lăfăi în pat, aruncînd din cînd în cînd cîte o privire pe geam. A nins şi la Braşov. Cu zgîrcenie, dar a nins. Acoperişul casei din faţa garsonierei noastre e albit de un strat timid de promoroacă ce începe să se evapore, chiar dacă soarele e zgîrcit cu gradele din termometrul atîrnat la fereastră. Programasem ieri o ieşire spre Bran, dar frigul de afară ne cam trage către lîncezeală. Aşa că îmi scufund ochii în negreala cafelei amare şi o sorb. E dulce, chiar dacă nu are pic de zahăr. E dulceaţa duminicii. Televizorul zumzăie în surdină. Parcă e mut, chiar dacă sunetele ce le emite îmi ajung la porţile urechilor. Pe ecran dansează imagini în alb şi negru. Un film românesc din anii 60 pe Pro Cinema. Parcă joacă Valeria Seciu, tunsă băieţeşte. Foarte tînără şi cu privire inocentă. Ieri am reorganizat turnul de cărţi într-un început de campanie a curăţeniei generale ce anunţă sărbătorile de iarnă. Mi-am mai lăsat doar vreo şase volume pe noptiera din dreapta. Acum citesc Supleantul, de Petru Popescu. Un roman cinematografic, în care simţi toate mişcările personajelor. Le aud chiar şi atunci cînd respiră. Ar ieşi un film delicios din cartea asta. Coperta ei e neagră, precum conţinutul cănii mele Milka, ce tronează la zece centimetri de turn.

Mai sorb o gură şi privesc nivelul lacului întunecat din vasul ceramic. Se apropie de fundul alb. Îmi torn ultima gură din cafetiera albă şi îmi reocup poziţia de aşteptare. Filmul continuă în alb şi negru, iar Valeria Seciu are părul negru precum tăciunele. Centrala termică toarce, emanînd aburi albi ce defilează milităreşte prin faţa ferestrei. E o linişte dulce, în alb şi negru.

Sîmbăta asta cînt Hey Joe. O piesă interpretată şi răsinterpretată de zeci de artişti, începînd din anii `60. Azi în varianta franţuzească a lui Johnny Halliday.

Dragă Zamolxis, află despre mine că sînt bine. Ceea ce-ţi doresc şi ţie! Tocmai am ajuns acasă şi mi-am turnat un pahar de vin făcut de socru-meu. Mi-am luat o carte din bibliotecă şi încerc să mă relaxez. Apoi mi-am zis să-ţi scriu cîteva rînduri. Apropo de bibliotecă. Nu trece săptămînă să nu o completez cu cîte un volum cumpărat din librăria de pe strada Mureşenilor sau împreună cu cîte un ziar. Regret că nu mai am parte de volumele apărute împreună cu ziarul Cotidianul. Erau delicioase şi le pîndeam în fiecare miercuri dimineaţă la chioşcul de ziare din cartier. Ultimul cumpărat împreună cu Cotidianul a fost Frankenstein de Mary Shelley. Apoi ziarul a murit încet şi fără echivoc. Din ianuarie va fi îngropat şi uitat, la fel ca Gazeta de Transilvania, care şi-a săpat groapa din poziţia de cea mai veche gazetă scrisă în limba română. Nu mai există. Da, ştiu! Competitivitatea sau slugărnicia în faţa cui trebuie te scapă de la faliment.

Apropo, au fost alegeri prezidenţiale în săptămînile astea care au trecut. Nu ştiu dacă ai fost la curent cu informaţiile din ţară. Chiar zilele trecute discutam cu un amic din State. I-am vorbit despre rezultate. Ştii ce mi-a zis? “Cu cine a concurat Băsescu?” Nu ştia cine a intrat în turul doi. Nu l-a interesat şi nici nu a votat. Mi-a zis că e un gest de bun simţ. De ce să voteze dacă nu are contact direct cu realitatea din ţară. “Tu ştii!”, mi-a spus. Şi nu e plecat din ţară decît de un an şi ceva. Nu mai vrea să se întoarcă pe aici decît în concedii. Tu ai votat?

Dar am aflat că mulţi români din străinătate au fost interesaţi de alegerile din ţară. Chiar m-am bucurat că într-o secţie specială din Paris, organizarea a fost atît de bună încît votanţii au introdus buletinele în urnă la foc automat. Asta înseamnă, dom`ne, eficienţă! Nu ca la noi în ţară, unde alegătorii se moşmăiau vreo cîteva minute prin secţia de votare, chiar dacă nu aveau de scris declaraţii sau romanţe în cinstea ţării. Se simte aerul occidental de la o poştă!

Apoi am aflat că voturile diasporei ar fi influenţat rezultatul final al alegerilor. Cel puţin mie mi se pare o prostie să susţii că voturile a 160 de mii de români străini au influenţat decisiv rezultatul unui scrutin la care şi-au mai exprimat opinia încă 10 milioane de oameni. S-a întîmplat însă ca diferenţa dintre cei doi candidaţi să fie mică, iar situaţii de genul celei din Paris stîrnesc întrebări legitime. Dar nu-i problemă. O să uităm controversa asta pînă de Crăciun. Avem altele mai importante acum. Ne luptăm cu şomajul, tehnic sau definitiv. Ne luptăm cu falimente, cu facturi neplătite şi salarii minuscule. O să trecem şi peste astea, la fel cum am trecut şi peste situaţiile nasoale din anii 90.

Ţi-am spus că anul viitor aş vrea să văd cu ochii mei prima zăpadă canadiană. N-am glumit. Sînt hotărît să plec de aici. Să-mi şterg urmele şi să privesc ţara asta de departe. Simt că orice s-ar întîmpla, nimic n-o să se schimbe aici. Putem avea parcuri cochete, sensuri giratorii noi, cu ronduri de flori în mijloc, sau servicii de salubritate eficiente. Dar nu astea ne fac să ne simţim mai bine, pentru că aerul este cel care contează. Pentru mine a devenit la fel de irespirabil precum cel dintr-o clădire cuprinsă de flăcări. Iar cînd nu mai ai aer, mori. Nu vreau să mor. Aşa că o să plec de aici. Cei cu care am crescut vor rămîne aici. O să le simt lipsa şi o să încerc să vorbesc cu ei cît pot de des. Prin telefon sau prin intermediul internetului. Ar fi o scenă amuzantă să-i văd pe ai mei chinuindu-se în faţa unui calculator. Am văzut de curînd un scurt metraj pe subiectul ăsta, în care doi părinţi trec prin toate chinurile pentru a descoperi cum se foloseşte Yahoo Messenger. A fost amuzant şi în acelaşi timp puţin amar. O să-i ajut cum pot din noul meu loc. O să le trimit bani atunci cînd vor avea nevoie şi n-o să mă mîndresc cu asta, fiind un gest normal. Şi n-o să scot ochii nimănui, fălindu-mă cu bani pompaţi în economia ţării. O să-mi fie dor de străzile familiare, de oamenii pe care-i cunosc, de miuţele organizate de două ori pe săptămînă împreună cu băieţii. Dar o să-mi treacă şi o să-mi clădesc o viaţă nouă acolo unde mă voi duce. O să mă intereseze în continuare ceea ce se întîmplă în România. O să citesc în continuare ziare româneşti. O să mă intereseze ce a mai făcut Steaua sau FC Braşov, în campionat sau prin cupele europene. O să vorbesc pe mess cu prietenii din ţară. O să scriu în continuare pe blogul ăsta despre problemele din ţară, pentru că o să mă intereseze. Dar ştii ce n-o să mai fac niciodată din Canada? N-o să mai votez la alegerile româneşti! Îmi rezerv dreptul ăsta.

Read More

O piesă care se potriveşte cu situaţia asta dementă, care s-a instaurat în ultimile zile peste şi în căpăţînile noastre.

În sectia de votare 501 din comuna Viilor. Pe înserat. Nici ţipenie de om pe stradă sau pe uliţe. Doar becul din faţa căminului cultural luminează atmosfera îngheţată pe o rază de 500 de metri. În interior, plictiseala i-a cuprins pe toţi din comisia de votare.

- Vai, domnu` Mihai, nu vă e dor de vremurile de demult? Că pe mine aşa mă apucă dorul cîteodată!!

- Mă apucă, doamna Lenuţa. Cînd mă gîndesc cum era pe vremea aia…

- Mai ştiţi, domnu` Mihai, nu era sambată sau duminică să nu facem o chermeză, o petrecere.

- Ţin minte cum era plin de lume sîmbata, pe malul Sâmbetei, zice domnu’ Mihai.

- Da` ce petreceri mai dădeam! Nu era duminică sa nu mergem într-o vizită, la un grătar. Ce ne mai distram!

Domnu’ Mihai:

- Şi ţin minte, pe vremea aia, că mergeam de cel putin două ori pe lună în Poiană, la restaurant, să ne cinstim.

Doamna Lenuta:

- Ne duceam şi cu o sută de lei mîncam şi beam la orice restaurant.

Domnu’ Mihai:

- Ce cu o sută! Nici nu-ţi trebuia atîta!

Doamna Lenuţa:

- Zic că mîncam patru persoane cu o sută!

Domnu` Mihai:

- Aşa da! Ce vremuri, dom`ne! Ce vremuri!!!

Sunet de telefon. Din spate se aude o voce joasă:

- Sună partidu’! (rîsete infundate)

Membrul de comisie, care stătea liniştit pe banca incomodă pînă atunci, răspunde:

- Da! Da! Da, să traiţi!

- …

- Bine, sa trăiţi! Merge bine.

- …

- Cîte voturi au fost? Ăăăăăă! Cîte voturi au fost, Lenuţo?

- Două sute cinşpe!

- Două sute douăzeci, sa trăiţi! Vine lumea, vine! Păi e doar şase! Pîna la ora nouă mai avem vreme!

- …

- Da, să trăiţi! La revedere!

Se aşează jos imbufnat. Ceva nu merge bine. Ceva e în neregulă. Ceva trebuie rezolvat. Iese afară pentru prima oară în acea zi. Nu mai părăsise sala de vot pînă atunci. Nici măcar cu urna mobilă nu a vrut să meargă, aşa cum făcuse la primul tur. Să nu bată la ochi. Lipseşte 30 de minute.

…

Ora nouă seara. Toţi sînt cu ochii pe ceas.

- Haideţi, domnu` preşedinte, că nu mai vine nici dracu` acum! Să închidem odată! Vreau să ajung acasă în juma’ de oră.

- Gata, încuiaţi uşa. Cîte voturi avem în total?

- Trei sute unşpe!

Se aude un telefon. O voce:

- Sună partidu`! (nu mai rîde nimeni)

Membrul comisiei:

- Da, să trăiţi!

…

Text scris de o membră a unei secţii de votare din România în 6 decembrie 2009.

Read More