Iarba copilăriei şi mingea de 35

Conducînd în goană, ieri seară, privirea mi-a fost atrasă de un nou parc de joacă pentru copii, amenajat în apropierea Liceului de Informatică. Brusc, m-au năpădit amintirile copilăriei. Dreptunghiul acela verde era stadionul nostru. Al meu şi al găştii mele din cartier. Acolo ne disputam supremaţia fotbalistică în fiecare săptămînă. Acolo am repus în scenă meciul Steaua – Galatasaray 4-0 din ’89, chiar în aceeaşi zi. Euforici, fericiţi, dădeam totul în acele ore în care noi eram Lăcătuş, Dumitrescu, Hagi. Ne ajuta şi pasta de dinţi cu care ne imprimam numele şi numărul idolilor nostri pe spatele tricourilor roşii, cu ajutorul şabloanelor create din hîrtia caietelor de matematică. Cei mai îndrăzneţi apelau la cutia de vopsea albă, astfel inscripţia rămînea pînă cînd tricoul ajungea o simplă cîrpă de sters geamurile.

Apoi erau mingile. Artex sau Tango erau nişte cuvinte pe care le rosteam cu veneraţie, iar cînd zăream una la cei mai mari ni se aprindeau privirile ca taciunii din soba bunicilor. Noi ne mulţumeam cu mingile din cauciuc, cunoscute de cei din generaţia mea sub numele de cod “mingea de 35″(costa 35 de lei, pentru necunoscători). O dată la cîteva săptămîni, aceasta era sacrificată sub roţile vreunei Dacii sau Oltcit. Apoi, urma ritualul mingii noi. Toată gaşca se deplasa la librărie, unde era ales noul balon. Fiecare o testa pentru a fi sigur că va da satisfactie. Era foarte important ca mingea să nu fie ovală, dar cum toate aveau acest defect, desfăşuram un întreg ritual alegerii în disperarea vînzătoarei.

Doamne, cît mai alergam. În fiecare zi eram dornici de a face ceva: fotbal, machit, douăş’una, victorie, tenis la perete şi multe altele. Consemnarea în casă era un supliciu, era cea mai mare pedeapsă existentă.

Revenind la fotbal, pe acea vreme nu ne interesa cine ce maşină şi-a mai luat. Preşedinţii de club nu existau pentru noi, nici în direct şi nici în reluare.  Universul nostru se învărtea între FC Braşov, ICIM şi Steaua. Singurele subiecte de cancan erau presupusa împuşcare a lui Duckadam de către Nicu Ceauşescu şi isprava lui Andone din finala Cupei României ’88. În rest, ne interesa doar ce se întîmpla în iarbă, privind admirativ la fentele lui Ilie Dumitrescu şi Hagi, pe care încercam să le imităm în dreptunghiul nostru verde. Cel mai dibaci era privit cu admiraţie şi invidie totodată. Despre golurile lui Lăcătuş vorbeam zile întregi.

Acela este FOTBALUL pentru mine. Încerc să îl regăsesc în meciurile de astăzi. În zadar.

Acum, pe stadionul nostru au răsărit băncuţe, tobogane şi balansoare. Iarba a rămas pe alocuri, pentru amintirea noastră îmi place să cred.

Comments

comments