Cum, mai nou, tot oraşul s-a umplut de dispozitive pentru a nu ţi se ocupa locul de parcare închiriat de la primărie, iată că un braşovean a găsit o nouă soluţie. Poate avea şi dublă întrebuinţare!

După vreo 3 zile în care mi-a tot vuit pe la ureche ştirea că Mihaela Rădulescu şi-a găsit un nou iubit, ieri seară (n.r. sîmbătă seara) mi-a picat fisa (din cauza unui articol citit pe net, nu de alta) de ce s-a facut marele tam-tam.

“Păi băi, tu nu ştiai că Răduleasca e cu Dani de la Neaţa???” Mi-am tras două perechi de palme, mi-am băgat capul sub apă rece, mi-am stins cinci ţigări pe antebraţ. Ei, nici chiar aşa. M-am oprit la operaţiunea numărul 2.

Nu observasem că Dani Oţil e ăla de la matinalul Antenei 1. Prin desele mele treceri prin faţa chioşcurilor de ziare, tot văzusem primele pagini ale ziarelor maronii cu Răduleasca şi unu’ Dani în prim plan. Aşa, şi? Foarte bine, doar n-o rămîne fata singură.

Deschid subiectul cu doamna mea. Ea nici atît nu era la curent cu subiectul.

”Ai auzit cu cine e Mihaela Rădulescu?”. ”Nu. Cu cine?”. ”Păi, cu Dani!”. ”Care Dani”. ”De la Neaţa, cu Răzvan şi, bineînteles, Dani”. ”Cum dracu să fie cu Dani de la Neaţa cu Răzvan şi, bineînteles, Dani???”. ”Păi toţi vorbesc de treaba asta, poţi să cauţi pe net că abonament la Cancan nici mort nu îmi fac”.

Urmează o căutare febrilă a poveştii, via Google. ”Ce naiba a apucat-o să umble cu ăla???”. Stai, că sînt confuz deja. Draga mea, nu mă ”confuza” şi tu mai mult. ”Păi de ce să nu se combine? Ce are săracul băiat?”, zic eu contrariat.

”Păi, el e un copil, nici nu e cine ştie ce de capul lui şi mai stă şi într-o garsonieră”. Urmează o întreagă prelegere despre diferenţele dintre cei doi: vîrstă, bani, imagine (el e cam bufon, ea e diva), ea are un copil, el e un copil. Şi lista putea să fie înşirată pe jumătate de caiet dictando, clasa a doua.

Stop! Pînă la urmă ce treabă avem noi în relaţia asta? Simţeam deja că am băgat-o pe Răduleasca între noi în pat şi nu se mai dădea plecată. Nu că n-ar fi fost săcsi perspectiva. Pînă la urmă cădem la pace, nu şi de acord.

Ea: ”Nu ştiu ce a fost în capul ei. Eu cred că nu e adevărat. Sigur se prefac.”

Eu: ”Să mor eu dacă mă interesează. Mai ales că a dat gol Braşovul . Din partea mea să fie şi cu Mircea Badea”.

Dar pînă la urmă, a început şi pe mine să mă intereseze. Dacă în dormitor la mine se dezbate cu atîta ardoare despre tipul lu’ Răduleasca!!! Şi am căutat pe bloguri păreri despre subiect. Tone de comentarii, unele deşănţare, jignitoare, o grămadă de posturi pe subiect (mă mai trezesc şi eu acu’ să fac unu’), articole peste articole.

De ce ne interesează ce face Mihaela Radulescu? Pentru că…

e mai uşor să judeci pe altcineva şi nu pe tine…

simţim nevoia să avem o opinie despre orice şi să o împărtăşim celorlalţi, mai ales dacă e mai colorată, face raiting …

e un subiect de conversaţie, cînd nu ai un altul mai bun…

Şi ar mai fi de zis.

Pînă la urmă, cine ne opreşte să ne formulăm opiniile? Nimeni. Doar bunul simţ, însă, ne ajută să evităm derapajele. Şi eu am o opinie:

”Bravo lor!” cu o ridicare din umeri ataşată.

Şi cam atît.

O piesă de ascultat la volan, duminica. Pe mine m-a dus cu gîndul la mirosul nucilor verzi şi la frunzele uscate de castani. Poate şi din cauza vremii superbe de astăzi.

Conducînd în goană, ieri seară, privirea mi-a fost atrasă de un nou parc de joacă pentru copii, amenajat în apropierea Liceului de Informatică. Brusc, m-au năpădit amintirile copilăriei. Dreptunghiul acela verde era stadionul nostru. Al meu şi al găştii mele din cartier. Acolo ne disputam supremaţia fotbalistică în fiecare săptămînă. Acolo am repus în scenă meciul Steaua – Galatasaray 4-0 din ‘89, chiar în aceeaşi zi. Euforici, fericiţi, dădeam totul în acele ore în care noi eram Lăcătuş, Dumitrescu, Hagi. Ne ajuta şi pasta de dinţi cu care ne imprimam numele şi numărul idolilor nostri pe spatele tricourilor roşii, cu ajutorul şabloanelor create din hîrtia caietelor de matematică. Cei mai îndrăzneţi apelau la cutia de vopsea albă, astfel inscripţia rămînea pînă cînd tricoul ajungea o simplă cîrpă de sters geamurile.

Apoi erau mingile. Artex sau Tango erau nişte cuvinte pe care le rosteam cu veneraţie, iar cînd zăream una la cei mai mari ni se aprindeau privirile ca taciunii din soba bunicilor. Noi ne mulţumeam cu mingile din cauciuc, cunoscute de cei din generaţia mea sub numele de cod “mingea de 35″(costa 35 de lei, pentru necunoscători). O dată la cîteva săptămîni, aceasta era sacrificată sub roţile vreunei Dacii sau Oltcit. Apoi, urma ritualul mingii noi. Toată gaşca se deplasa la librărie, unde era ales noul balon. Fiecare o testa pentru a fi sigur că va da satisfactie. Era foarte important ca mingea să nu fie ovală, dar cum toate aveau acest defect, desfăşuram un întreg ritual alegerii în disperarea vînzătoarei.

Doamne, cît mai alergam. În fiecare zi eram dornici de a face ceva: fotbal, machit, douăş’una, victorie, tenis la perete şi multe altele. Consemnarea în casă era un supliciu, era cea mai mare pedeapsă existentă.

Revenind la fotbal, pe acea vreme nu ne interesa cine ce maşină şi-a mai luat. Preşedinţii de club nu existau pentru noi, nici în direct şi nici în reluare.  Universul nostru se învărtea între FC Braşov, ICIM şi Steaua. Singurele subiecte de cancan erau presupusa împuşcare a lui Duckadam de către Nicu Ceauşescu şi isprava lui Andone din finala Cupei României ‘88. În rest, ne interesa doar ce se întîmpla în iarbă, privind admirativ la fentele lui Ilie Dumitrescu şi Hagi, pe care încercam să le imităm în dreptunghiul nostru verde. Cel mai dibaci era privit cu admiraţie şi invidie totodată. Despre golurile lui Lăcătuş vorbeam zile întregi.

Acela este FOTBALUL pentru mine. Încerc să îl regăsesc în meciurile de astăzi. În zadar.

Acum, pe stadionul nostru au răsărit băncuţe, tobogane şi balansoare. Iarba a rămas pe alocuri, pentru amintirea noastră îmi place să cred.

Ieri am văzut Boogie. Aflasem de film încă dinainte să se lanseze şi mi se păruse interesantă ideea. Apoi l-am pierdut din vedere vreo cîteva luni. L-am vizionat împreună cu soţia. Deci, fiecare a privit altfel povestea. Ea Smaranda, eu Boogie.

Dialogurile dintre Bogdan si Smaranda parcă erau dialogurile noastre. La fel, privirile pline de reproş, sms-urile care te fac una cu pamîntul întru-un mod extrem de elegant şi insinuările monosilabice. Un film amuzant şi trist totodată. Dilema dintre responsabilitate şi “libertate”. Flirtul cu promoteriţele, să îţi dovedeşti că încă eşti un tip mişto, pe de o parte şi privirea familiară a soţiei de cealaltă parte. Să petreci seara la mare cu soţia şi copilul sau să faci o poştă cu “pretenarii” din tinereţe, printre sticlele de vin? Muzica din maşină să fie a ei sau ai prefera un Gică Petrescu plin de amintiri îmbibate de alcoolul ieftin din liceu sau facultate?

Un film al dracului de mişto, de adăugat la colecţie.

La final, am exclamat în sinea mea: “Şi eu sînt Boogie!”

Aseară mă întorceam dintr-o vizită facută socrilor. Ruta: Făgăraş -- Braşov. Cine cunoaşte zona ştie despre ce vorbesc. Drum în lucru de aproximativ 3 ani de zile, fără exagerare. În trafic, dau peste noul icon al neamului prost românesc: BMW X6, urîţenia în persoană. După ce Audi Q7 a făcut senzaţie printre guşatii cu prea mulţi bani din românica, nemţii din Bavaria a conceput acest SAV, SUV sau ce o fi el, parcă destinat pieţei româneşti. Am observat, deja, destul de multe exemplare pe şoselele noastre ca-n palmă.

Aşadar, DN1 Făgaraş -- Braşov. Multe semafoare, drum prost dar în lucru. Baftă nouă. Coloană la semafor, culoare roşie. Vine nenea cu X6, depăşeşte coloana, trece pe roşu. S-a scos. Nimic neobişnuit pentru jungla noastră zilnică. Plecăm de la semafor, trecem de Perşani, ajungem aproape de Vlădeni. Depăşisem toate maşinile avute în faţă. Surpriză: dau de X6 în faţă, singur pe drum. Stau cîteva minute în spatele lui şi încep să mă “inervez”. Tipul de abia se tîra pe şosea. Frînă în curbă, frînă pe drum drept, frînă, frînă, frînă. Ăsta cred că încurca ambreajul cu pedala de frînă. Îl depăsesc, întru-un exces de furie. Eu întru-un Opel Corsa, modest din punct de vedere tehnic. Manelistu’, supărat de afront mă depăşeşte imediat. O fi descoperit, subit, pedala de acceleraţie! Mă ţin după el, ceea ce nici nu a fost prea greu, judecînd după calităţile sale automobilistice. Văzînd că nu poate scăpa de mine, începe să se dea amuzant. Frînează, eu dau să-l depăşesc, dar bineînteles că imediat accelerează şi mă lasă în spate la vreo 20 de metri.  Ne jucăm aşa pînă în Codlea. Sunt conştient că n-o să-l depăşesc şi la intrarea în oraş fac stînga pe drumul de camioane şi îi ies în faţă. Mă ajunge abia la intrarea în Braşov, unde îmi iau revanşa cu o tăiere a feţei mîrlănească, dar satisfăcătoare. După, îl las să se ducă dracului. Sigur a mai făcut vreo 4 ore între Braşov şi Bucureşti.

Acum, nu vreau să ajung pînă acolo unde să afirm că toţi care îşi cumpără X6 sunt mîrlani, manelişti, cocalari, parlamentari nesimţiţi, boşorogi impotenţi sau cine ştie ce supervedetă de toată jena din Liga 1 Frutti Fresh sau cum îi mai zice acum (chiar, cum poţi asocia imaginea unui sport cu o băutură care îţi provoacă greaţă şi vizite nenumărate la toaletă), dar propun un exerciţiu de imaginaţie şi întreb: cine îşi cumpără un BMW X6 în România, octombrie 2008?

P.S. Ghiolbanu’ trecea gropile şi denivelările de pe DN1 cu maximum 40 km/h. Doar conducea o masină sport, nu?!

Cu ce putea începe jurnalul de ştiri Pro TV de la ora 19: “Un băieţel a fost ars cu lumînarea de catre mama sa”. Să ne trăiţi si la mai mare. Păi, ce să zic. Dacă nu sînt alte ştiri importante de dat în prime. Cu Felix sau fără el, totusi ăştia de la Antenă au ştiri mai de God help. E drept că, uneori mai încep şi anteniştii cu un viol în grup sau ceva de genu’.

Iar nu o să mai dau pe Pro TV vreo 3 săptămîni.

Daţi-mi un pistol să mă împuşc!!! Mă uit în acest moment la gsp tv. Pe burtieră e scris “Joia neagră a fotbalului”. Hai nu zău! Care fotbal? În afară de Vaslui care a jucat ceva, nu am văzut fotbal. Iar Rapidul să-l lase pe Razvan în pace, că are treabă la Braşov.

Onorabil: FC Vaslui şi Unirea Urziceni

Jenant: Dinamo şi Rapid (care nu meritau să se califice, domnule Rednic!!!)

Timişoara??? Cine are Boom ne poate spune!!!  Oricum, bănăţenii au ieşit şifonaţi rău (ca să folosesc dulcea limbă de lemn a sportului rege)

Vă mulţumim pentru punctele aduse României!!!

Aţi adus pistolul????

X-(

By the way! Foarte hazliu tipu’ la pronunţarea numelor româneşti.

Trecură şi zilele de ligă păste noi. N-am vazut goluri în meciurile echipelor româneşti, dar am văzut determinarea jucătorilor pe care toţi am dorit-o. Chelsea a parut ieri seară o echipă adormită, venită la Cluj doar sa bifeze încă un meci în cupele europene. A semănat cu un meci din cupa Angliei unde Chelsea juca cu QPR sau mai ştiu eu ce echipă de liga a doua sau a treia britanică. Nu spun ca CFR seamănă cu o echipă de mîna a treia din Anglia, ci doar că englezii (în fine: englezi, ivorieni, portugezi; cum şi noi doar români neaoşi nu am fost) s-au complăcut în a nu depăşi un anumit numar de pase consecutive reuşite sau şuturi pe spaţiul porţii. Roma şi-a refăcut imaginea cu o victorie italienească la Bordeaux. Chiar dacă a fost 3-1 la final, francezii au ţinut meciul in mîna pînă prin minutul 70 jucînd în 10 oameni încă din prima repriză. Astfel grupa se încinge, meciurile cu Bordeaux fiind decisive pentru cîştigarea locului 3.

Bineînteles, cei mai emoţionaţi de pe stadionul din Cluj au fost comentatorii tv, care la fiecare 10 secunde reaminteau ce diferenţă de clasă, salarii, bugete, lungimea pulilor (noroc ca nu mai e Makelele la londonezi, că nu mai aveam nici o şansă) există între cele două echipe şi ce noroc avem că scorul este 0-0 în minutul 2 al meciului. Dar trebuie înteleşi şi ei. Despre ce să tot trăncănească timp de 90 de minute?

Pe de altă parte, mai jos aveti un mic report realizat de Neil Barnett pentru Chelsea TV de la Cluj.

Tipu’ puţin dezinformat, ne dă o distanţă orară dintre Bucureşti şi Cluj de 6 ore cu maşina. Asta dacă excludem poate cele 2 ore pe care le pierzi la ieşirea din Bucureşti şi pe centura Ploieştiului (asta dacă te fraiereşti şi faci stînga la intrarea în oraş). În rest, Barnett ne dă o gramadă de informaţii despre clujeni in doar 90 de secunde. Cum au ajuns în CL, ce dispunere tactică au folosit în meciul de la Roma, care sunt cei mai periculosi jucători, ce mai face Dan Petrescu (care are 21 de puncte in campionat ca antrenor al Unirii Urziceni). Nu mai caut “reportaje sportive” realizate de către pipiţe proaspăt coafate pentru televiziunile din România, pentru a face o paralelă intre ei si noi. Ar fi inutil.

La capitolul ăsta ar trebui să discutăm despre diferenţe, ci nu despre bugete sau salarii.

I rest my case!