Cum mai e şi românul ăsta! Doar să mănînce şi să bea. Non-stop.

“A, bine aţi venit. Să vă pun ceva de mîncare!” Ce să zic. Mi-e puţin foame. Aşa un antreu.
Gogîlţ-gogîlţ!!!

“Nişte tărie? Făcută de bătrînu’”. Mmmmm. Doar un păhărel.

După 20 de minute:
“Dar hai să mai mîncăm ceva!” Hmmm. Doar puţină friptură.
Gogîlţ-gogîlţ!!!

Nasturele de la pantaloni stă deja chircit între cutele stofei. Cureaua e deja prietenă cu spătarul scaunului. Sînt cam plin. Hmmm. Dar mi-e cam sete. O bere, două. M-am balonat. Pana mea. Trebuia să pun mai multă sare în licoare. Mdea. Iau un whisky atunci. Cică ajută la digestie. Unu’, două, trei! Aoleu! Mă cam arde stomacu’. Să mai mănînc ceva. “Cum să nu! Nişte sarmale?” Parcă astea ar mai merge.
Gogîlţ-gogîlţ!!!

“Da’ vinu’ de la ţară l-aţi gustat?” Rahat, cred că o încurc rău de tot de data asta. Nu l-am gustat. Dar doar un păhărel aşa. De gust. Mmmmm. Bun, ce să zic. Hai încă un pahar, că nu se întîmplă nimic. Bă, ce bun e!

Gogîlţ-gogîlţ!!!

Cînd naiba am reînceput să bag iar în mine??? Mmmmmmmmmm. Mă doare capu’. Mă doare şi stomacu’. Mă duc dracu’ să mă culc.

M-am trezit! “Piftie? Salată de biof? Sarmale? Friptură? Bere? Vin? Tărie? Cozonac? Cine mai vrea?” Mdea, da’ doar puţin aşa. De gust.

Gogîlţ-gogîlţ!!!

Cîntul şi pupincurismul găsit pe acest blog m-au făcut să consum instantaneu un kilogram de lămîi, fără să clipesc.

După care am exclamat: Ce bine că-s normal!

Să nu uităm!

Sărbători Fericite!

Începător + Dacie (recoltă ’81) = handicapat

Zile pline la Palatul Parlamentului. Toţi parlamentarii sînt pe baricade astăzi şi mîine. Cum îşi mai sacrifică ei zilele acestea preţioase, pe care le-ar fi putut petrece cu cei dragi. Şi totul pentru binele nostru!!!

=))

Glumeam.

Colinde, moş, roşu, beteală, brad, vin fiert cu scorţişoară, obraji îngheţaţi, rece, ciorapi uzi, luminiţe colorate, Quo Vadis, piftie, cadouri, îmbrăţişări, bucle blonde, ochi verzi, bulgări de zăpadă şi nu în ultimul rînd “Accidentul”. Romanul meu preferat pentru zilele de Crăciun, pe care îl citesc în fiecare an. Cartea aia cu coperţi negre şi file îngălbenite de vreme, ce mă aştepta moţăind la loc de cinste printre celelalte colege de raft, mai tinere şi mai arătoase.

Aseară m-am reîntors la Nora, Paul şi Ann pentru a nu ştiu cîta oară. Şi erau tot acolo, răbdători, cu acelaşi aer familiar cu care m-au obişnuit în ultimul deceniu şi ceva. Din dialogurile şi gîndurile lor parcă îmi spuneau “ştiam că putem conta pe tine şi anul ăsta”. Şi ca un camarad de nădejde ce sînt, îi voi însoţi din nou în povestea lor şi Crăciunul acesta. Pe pîrtiile de schi din Poiana Braşov ale anilor ’30, prin Braşovul de atunci. Voi fi împreună cu Paul, cu amintirile sale ce duc la Ann şi care scad în intensitate odată cu descoperirea Norei. Cu neliniştea liniştită a acesteia. Sînt doar cîteva dintre lucrurile ce mă îndeamnă să îi dedic un loc special, pe noptieră, acestei cărţi în zilele sfîrşitului de decembrie.

Împreună cu o cană de vin fiert, îmi voi savura tabietul în serile ce vor urma. Şi voi trage de poveste pînă în prima zi de Crăciun, poate a doua. Vreau să inspir parfumul filelor îngălbenite cît mai multe zile.

Iată o mică parte din ce înseamnă Crăciunul pentru mine.

Later edit: Şi un articol găsit despre cartea Crăciunului meu pe bookblog.

Pentru cei ce vizitează Braşovul, să vă opriţi pe Republicii, la numărul 1 (aproape de Piaţa Sfatului), să mîncaţi o Stroopwafel (o Bună de Olanda în româneşte) împreună cu o ciocolată caldă.
Nu trebuie ratată!

S-a lăsat pînă acum de preşedinţie, de guvern, de PNL, de PL-D…

Urmează Senatul şi Camera Deputaţilor.
Pun pariu că a renunţat şi la fumat, băutură şi femei!!!

După Răzgîndeanu, hop şi Renunţeanu…

Deja vu. Nici nu s-a uscat cerneala semnaturilor mîzgălite pe actul Parteneriatului pentru România de către Geoană şi Bocsescu şi deja se pune problema presei. Antenele, care au fost virulente la adresa preşedintelui în ultimii doi ani, riscă să ramînă fără obiectul muncii. Cristoiu deja şi-a anunţat retragerea din emisiunea lui Gâdea (păi e frumos, domule Gădea????), Mircea Badea nu se simte nici el prea bine în studioul rămas fără aer condiţionat. Realitatea TV oricum a fost pro-Băsescu pînă acum, TVR e al statului, Pro TV tot cu ştirile de la ora 5 a rămas. Restul nu contează.

Spuneam deja vu. Acum vreo 5-6 ani eram încă student într-ale jurnalismului. Vremuri nasoale. PSD era peste tot. Ştirile politice erau inexistente aproape la toate televiziunile. Pe sistemul aveţi voie să vorbiţi de oricine…..oricine altcineva în afară de noi. Mai ţin minte şi perioada Antena1 după încheierea înţelegerii PSD-PUR. Ştirile pe teme politice ale Observatorului erau greţoase de-a dreptul, cu Mîndruţă şi Stoiceasca (cuplu ce tocmai se legase în acea perioadă). Cît despre ziare, astea erau legate de mînuţe. Evenimentul Zilei (dacă mai ţineţi minte celebrele stenograme) dintre cotidiene, Academia Caţavencu şi Dilema (ce devenea Veche), din rîndul săptămînalelor, mai lătrau la căpcăunul roşu.
Ei, Căpcăunul Roşu is back, de data asta îmbrăcat într-un deux-pieces răvăşitor de culoare portocalie. Dacă moda aleasă va fi în ton cu sezonul, avem toate şansele ca presa să redevină căţeluşul guvernării ca în perioada 2000-2004. Şi de data asta e groasă, pentru că lîngă ei se află(oare pentru cît timp??) acum şi partidul lui Băsescu, la rîndul lui foarte sensibil la criticile presei.
Celebra declaraţie filosofală a ex-ministrului Apărării din perioada PSD, Ioan Mircea Paşcu, la adresa jurnaliştilor cum că viaţa e scurtă riscă să revină în actualitate. Şi cine nu îşi doreşte o viaţă cît mai lungă? Aş vrea să mă înşel.

Închei cu o ştire de ultimă oră: Dragul de Stolo a renunţat la numirea sa în funcţia de prim-ministru. Urmează Blaga sau Boc?

Comentam astăzi pe blogul altcuiva despre noua taxă auto răzgîndită de ultimele spasme ale guvernului Tăriceanu. Problema era pusă cam aşa de către colegul de blogging: noua taxă auto este benefică pentru că ne protejează de rablele din vest importate de către ăia mai sărăntoci, ce n-au bani pentru achiziţionarea unui autoturism mai acătări. Şi spuneam că nu acesta este miezul problemei. De acord, e bine să ne protejăm de maşinile poluante, şpiţate în spoiler de cei din vest, printr-o taxare usturătoare. Dar aici am o altă propunere, care sigur ar fi mult mai eficientă şi nu ar intra în conflict cu isteţii de la Bruxelles. Orice maşină poate fi înmatriculată contra unei sume fixe, că toate au patru roţi şi un volan. Dar să se lucreze la impozitul anual. Cu cît e mai poluantă, cu atît impozitul să fie mai usturător. Adică “Băi nene, înţeleg că ţi-ai tras Opel Ascona din ’88! Dar te ţine buzunarul să îl întreţii????”

Şi acum revenind la răzgîndeala guvernului în privinţa taxei de înmatriculare, sînt de părere că aceasta trebuie scoasă. De ce? Pentru că modul în care a fost facută, pe furiş, este mai mult decît îndoielnic şi nu mai prezintă nici o credibilitate. Discuţia asta despre utilitatea noii taxe nu este relevantă în asemenea condiţii.

Cît despre liberali, au cam rămas cu restanţă la capitolul PR. Pseudo-liberali, mai bine zis.

Later edit: Articol citit astăzi în Săptămîna Financiară (luni, 15 decembrie 2008). Nici măcar credibilitatea nu mai intră în discuţie. Incompetenţă în stare pură, mai degrabă.

Perioada pre-sărbători şi un post citit astăzi pe blogul unei blonde dăştepte mi-au adus în minte unele pasaje ale copilăriei.
Unii dintre voi sigur işi mai aduc minte de replica celebră: “Ţache, chiuşoru’!!!” )

Vai, nu mai pot de rîs!

Cei care au copilărit prin anii 80-90 sigur au trăit-o pe propria piele. Împreună cu “Ţache, surprizele!”, era replica dătătoare de fiori reci pe spinare. Bineînteles, la rîndul nostru o foloseam împotriva alora mai mici decît noi, cînd îi prindeam la cotitură. Pentru refacerea arsenalului. Cauză nobilă, de altfel.

Pentru cine nu ştie, chiuşorul era o unealtă de produs zgomot în perioada sarbătorilor de iarnă. Bunicul petardelor din zilele noastre. Cum funcţiona? Era format din două piese. Prima era o teavă metalică îndoită la 90 de grade în forma literei L. Latura mai scurtă era turtită pentru a nu permite aerul să circule în interior. Acesta era izolat prin cositorire (turnarea de costor topit în interiorul ţevii). Astfel se crea o cameră izolată perfect. În singura gaură rămasă intra un cui de grosime potrivită, îndoit tot în formă de L, formînd astfel împreună un U. Capetele erau, în final, unite cu un elastic sănătos. Astfel, interiorul ţevii era umplut de catranul cîtorva beţe de chibrit (de obicei 4-5, curajoşii ajungeau pe la 8-10). Se bagă cuiul înapoi pe ţeavă, se pune elasticul de la borcanul de murături care leagă laturile libere. Apoi cuiul se scoate cam trei sferturi din gaura ţevii, fiind ţinut doar de elastic. Finalul? Cuiul este lovit de un perete, scara, tocul usii, pentru a cadea peste catranul aflat în interiorul ţevii. Astfel se produce impactul. Catranul practic explodează, producînd un zgomot puternic (în funcţie de calitatea chiuşorului, dacă e bine izolat devine o adevărată bombă). Era o artă să confecţionezi chiuşorul eficient. Existau variaţiuni în făurirea uneltei, de la clanţa uşii pînă la adevărate arme albe realizate de taţii muncitori la Tractorul.

Apoi mai exista tunul cu carbid. Mai puternic cu cît era mai mare. Varianta cea mai simplă era confecţionată dintr-o cutie de ness Amigo, iar fundul era găurit cu un cui. Aceasta era umplută cu carbid şi puţină apă. Se punea capacul, cutia era pusă pe orizontală. Apoi gaura era “hrănită” cu foc. BOOOOOM!!!!!!

Cînd mă gîndesc acum la toate operaţiunile astea, mai că nu-mi vine să cred că erau făcute de nişte copii de 9-12 ani. Puteţi spune că-s melancolic şi tînjesc după niste vremuri perimate, dar toate astea fac parte din mine şi întotdeauna, în momentele potrivite, am să mi le amintesc cu mare plăcere.

Vor urma şi altele…